Ardealul, furat de Statusul Romano-Catolic

Ceardaş pe furate * Statusul Romano Catolic cere împroprietărirea * Imobilele au fost doar administrate de Status * Românii au contribuit la ridicarea lor * Anularea Marii Uniri de la 1918 * Disputa a fost clarificată în perioada interbelică * Atunci, statul român a decis că Statusul nu are nici un temei legal pentru o eventuală cerere de retrocedare * Viceprimarul Clujului, Boros Janos, implicat penal în retrocedările către Status * Lobby de la autorităţi *

Dreptul la proprietate este unul garantat de Constituţie şi, potrivit normelor europene, este unul din cele mai de preţ drepturi ale persoanei. GAZETA nu contestă nimănui dreptul la proprietate. De asemenea, GAZETA nici nu ia în discuţie oribilele desproprieri care au avut loc în perioada comunistă. Retrocedarea, fie ea în natură, fie ea sub orice alte mijloace, este un act reparatoriu absolut necesar. Numai că, în ultima perioadă, Ardealul se confruntă cu o situaţie disperată: aproape toate clădirile din centrul oraşelor sunt revendicate de una şi aceeaşi persoană juridică: Statusul Romano Catolic. Şcoli, licee, clădiri de universităţi, locuinţe, muzee, spitale, biblioteci, librării, sedii de bănci, grădiniţe, un total estimat la peste 10 miliarde de lei vechi, trec din proprietatea statului român în proprietatea Bisericii catolice, a Statusului Romano Catolic (SRC) mai precis. În unele cazuri, SRC se foloseşte de faptul că, după 1945, când a donat statului român unele clădiri, statul român nu şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, donaţia fiind astfel nulă şi, de fapt, nefiind în discuţie o retrocedare, iar în alte cazuri retrocedarea se face pe baza unor acte extrem de disputate. Pe de-o parte avem Statusul Romano Catolic, Biserica catolică şi o serie de reprezntanţi ai UDMR, care susţin cu tărie că centrul marilor oraşe din Ardeal a aparţinut Bisericii catolice. Pe de altă parte avem o serie de parlamentari şi istorici care susţin că dreptul de proprietate al Bisericii Catolice şi al SRC este un fals grosolan şi acuză ultimele trei guvernări de tertipuri juridice, ba chiar de retrocedarea Ardealului. La mijloc avem Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organism aflat în directa subordonare a primului Ministru. Iar deasupra tuturor, avem Uniunea europeană care dixit: \"Restitutio in integrum!\".

Ceardaş

Ierarhii Bisericii Ortodoxe cărora li s-a năzărit să dea o grea lovitură unităţii spirituale a Ardealului, prin ruperea Mitropoliei Ardealului, se pot lua de mână cu actualii şi foştii guvernanţi, care joacă ceardaşul pe furate cu UDMR şi Biserica Catolică. Operaţiunea de retrocedare către Biserica catolică, reprezentată de Statusul Romano Catolic, a peste 2.000 de clădiri din Ardeal, a demarat sub guvernarea Năstase, fiind desăvârşită de guvernul actual. Până acum se considera că aceste clădiri apaţin de drept Bisericii Catolice. Numai că, în ultima perioadă, o serie de istorici şi oameni politici trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte legalitatea acestor retrocedări şi proprietarii de drept al imobilelor în cauză.

Administrator, nu proprietar

Vasile Lechinţan este referent la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, autor şi coautor al peste 20 de volume de istorie fiind unul din cei mai valoroşi cunoscători ai paleografiei latine şi maghiare - secolele XVI-XVIII, fiind totodată şi un reputat medievist. Potrivit lui Lechinţan, \"prin aceste aşa-zise retrocedări, se revine, practic, la vechile Constituţii medievale (colecţii de legi ale Dietei Transilvaniei), prin care românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei. Vechile clădiri publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susţinerea şi dezvoltarea cărora au contribuit decisiv şi românii transilvăneni, sunt purificate acum de români, ele fiind date unor instituţii de cult maghiare, deşi acestea nu le-au deţinut niciodată în proprietate\", spune Lechinţan. \"Nu trebuie să cerceteze nimeni arhivele pentru a vedea din ce fonduri a fost ridicat, de exemplu, fostul Liceu al Piariştilor din Cluj. Scrie clar, încrustat în piatră, pe frontispiciu, că a fost ridicat din Fondul de Studii - o fundaţie publică alimentată de la bugetul de stat, al cărui gros îl plăteau românii. Împărăteasa Maria Tereza, a instituit trei mari fonduri publice (similare unor fundaţii de azi) administrate de stat, în vederea susţinerii bisericilor, şcolilor şi studenţilor: Fondul de Religie, Fondul de Studii şi Fondul de Burse. Apoi, în anul 1866, Statusul Romano-Catolic ardelean a solicitat împăratului de la Viena să i se dea în administrare aceste fonduri (aşadar, nu în proprietate). Împăratul aprobă cererea, transferându-le din administrarea statului austriac, în administrarea Statusului. După instaurarea dualismului austro-ungar (1867), uriaşele averi au fost deturnate, treptat, de Statusul Romano-Catolic, exclusiv spre religia Romano-Catolică. Statusul era o organizaţie formată din clerici şi civili catolici maghiari, care se considerau urmaşii unei caste privilegiate din Evul Mediu.

Falsul Statusului

Marele fals a avut loc, potrivit lui Lechinţan spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când maghiarii au făcut o serie de corecturi: în primul rând au \"umblat\" la cartea funciară a imobilelor, trecându-le pe acestea din administrarea în proprietatea lor, iar apoi la fondurile tereziene unde au introdus o acoladă scriind, la fiecare fond, \"al Statusului romano-catolic ardelean\". Onisifor Ghibu a publicat o copie a acestui fals, în perioada interbelică. Potrivit unor jurişti consultaţi de GAZETA, prin definiţie, o fundaţie şi fondurile acesteia nu pot fi proprietatea cuiva, nici măcar a celui care a constituit-o. Ele pot fi doar administrate de cineva.

Aceste \"împroprietăriri\" cum le numeşte Lechinţan, \"nu sunt o simplă deposedare materială a românilor de o clădire sau alta, fie ele şi din centrele oraşelor, ci constituie o lovitură adusă în spirit românilor, o lezare a intereselor noastre morale şi spirituale, întrucât noi avem în aceste clădiri o mare investiţie morală şi sufletească, pentru că aici au învăţat şi au profesat marile personalităţi ardelene. De aceste clădiri sunt legate eforturile prin veacuri ale strămoşilor noştri iobagi. Spre exemplu, Colegiul Reformat Unguresc din Aiud avea în stăpânire feudală 5 sate româneşti care contribuiau la susţinerea financiară a acestuia. Mai departe, Colegiul Reformat din Cluj dijmuia satele Gădălin, Aruncuta, Miceşti şi altele\", spune Lechinţan. În aceste condiţii, etnia română poate fi considerată principalul finanţator al imobilelor retrocedate acum. Doar la Cluj Napoca, sunt aproape 200 de imobile revendicate în centrul istoric.

Toleraţii

În ceea ce priveşte enigma legată de faptul că românii au contribuit financiar sau material la construcţia unor imobile, dar nu au reuşit niciodată să le construiască propriu zis, Lechinţan pune acest lucru pe realităţile istorice. \"Religia şi naţiunea românilor erau tolerate după bunul plac al stăpânilor de moşii, iar accesul la meserii şi la cultură nu le era permis. Sute de ani la rând, românii au fost lăsaţi în oraşe doar la muncă sau pentru a-şi vinde produsele agricole. Nu numai stabilirea în oraşe le-a fost interzisă, dar nu aveau voie să-şi construiască bisericile şi casele din cărămidă sau piatră. Mai mult, românii, nu avea voie să călărească, să poarte armă, să îmbrace haine de postav sau să aibă încălţări ca cizmele sau ghetele\", a declarat Lechinţan.

Anularea Unirii

Mai mult, Pavelescu afirmă că retrocedarea imobilelor din Ardeal anulează Unirea de la 1918. \"Reconstituirea dreptului de proprietate pentru composesoratele maghiare ar însemna, de facto, restituirea Transilvaniei către maghiari, adică anularea întregului act de la 1 decembrie 1918. Bunurile edificate din fondurile publice de către statul şi coroana ungară aparţin tuturor cetăţenilor României, indiferent de etnie. În opinia lui Pavelescu, composesoratelor maghiare nu au avut niciodată în proprietate imobilele solicitate. \"Statusul romano-catolic s-a înfiinţat fără a avea o personalitate juridică, ci doar o recunoaştere informală a funcţionării sale. Din organizaţie făceau parte clerici, deputaţi şi intelectuali maghiari din Transilvania, iar prezenţa acestora în asociaţie a creat notorietatea necesară pentru ca regele Ungariei să-i ofere în administrare multe dintre proprietăţile regatului. Dar, Statusul nu a deţinut niciodată proprietatea pe aceste proprietăţi, ci doar le-a avut în administrare\". Iar apoi, prin actul de Unire de la 1 Decembrie 1918, statul român a devenit proprietarul tuturor bunurilor care aparţinuseră Ungariei, până la acel moment. Surpinzător, deputatul afirmă că problema proprietăţii din Transilvania a fost de altfel stabilită, atât juridic cât şi istoric, în perioada interbelică, când, pe baza cercetărilor lui Onisifor Ghibu, Istrate Micescu, Victor Onişor sau Vasile Borza statul român nu a recunoscut proprietatea acestor bunuri în favoarea Statusului.

Nu avem ce retroceda

Problema retrocedărilor masive din Ardeal către Biserica catolică nu este una tocmai nouă. Numai că, de abia acum - când există hotărâri judecătoreşti definitive sau Hotărâri de Guvern pentru retrocedarea a numeroasele imobile, care anterior erau şcoli, spitale, muzee sau biblioteci - au realizat unii amploarea evenimentului şi au început să ia atitudine. Anterior, puţini au fost cei care au sesizat gravitatea şi latura cel puţin imorală, dacă nu chiar ilegală a fenomenului. Petre Ţurlea a fost deputat de Prahova din partea PDSR (1992-1993), apoi independent, iar în legislatura 1996-2000 a fost deputat de Covasna din partea PUNR.

În septembrie 1996, de la tribuna Parlamentului, Ţurlea avertiza: \"Papa Ioan Paul al II-lea a cerut Guvernului României, prin noul ambasador român la Vatican, retrocedarea a unui număr de 1.300 localuri de şcoli din Transilvania către Biserica Romano-Catolică şi a 2.000 de biserici din aceeaşi regiune către Bisericii Greco-Catolice. La mijloc este o interpretare proprie, iezuită a istoriei spaţiului românesc şi la mijloc este şi o minciună. Cele 1.300 localuri de şcoli revendicate pentru Biserica Romano-Catolică au aparţinut organizaţiei cunoscute sub numele Statusul Romano Catolic. A fost înfiinţată în secolul al XVI-lea. În a doua parte a secolului al XVIII-lea, în timpul Mariei-Tereza, odată cu desfiinţarea Ordinului iezuit, bunurile Statusului au intrat în proprietatea statului habsburgic. De aici, în 1867, odată cu crearea dualismului austro-ungar, aceleaşi bunuri au intrat în proprietatea statului maghiar. Articolul 4 al Tratatului de la Trianon din 1920 a dat toate proprietăţile statului maghiar din Transilvania în mâna statului român. În 1931, pentru a răspunde pretenţiilor Bisericii Romano-Catolice de a fi moştenitoarea Statusului, s-a format o comisie interministerială condusă de Onisifor Ghibu. Pentru a răspunde la aceeaşi întrebare, în perioada 1946-1948, a funcţionat o altă comisie condusă tot de Onisifor Ghibu. În ambele cazuri s-a răspuns că statul român este proprietarul de drept. Deci în 1948, cele 1.300 de localuri de şcoli nu au fost luate de la Biserica Romano-Catolică, pentru că de drept nu aparţineau acesteia. Aşadar, nu avem ce-i retroceda\", a declarat Ţurlea.

Problemă lămurită

Mai departe, în septembrie 1997, la numai două zile după semnarea Tratatului dintre România şi Ungaria, acelaşi Ţurlea constata că \"Actualul Guvern, ştiind că va fi debarcat după alegeri, aplică vesel principiul \"după noi, potopul\". Nu este de ajuns că ne-a pricopsit cu Tratatul cu Ungaria, aflu că domnul ministru Meleşcanu a trimis o scrisoare domnului minsitru de externe al Ungariei, Lászlo Kovacs, la începutul acestei luni, prin care îl anunţa că lucrează la un proiect pentru retrocedarea averilor cultelor maghiare din Transilvania, presupuse a fi fost răpite de statul român în 1948. Nu-mi permit a bănui că domnul ministru Meleşcanu nu ştie istorie. De aceea, îmi îngădui doar să-i reamintesc ceea ce domnia sa cunoaşte foarte bine. Majoritatea averilor, clădiri şi pământuri revendicate de cultele maghiare din Transilvania au făcut parte din instituţia numită Statusul Romano-Catolic. În 1581 şi 1583, partea cea mai mare a averilor menţionate fusese dată de către regele Poloniei, Ştefan Batory, în administrarea călugărilor iezuiţi pentru Universitatea din Cluj cu titlul \"perpetuu\". În secolul al XVIII-lea, Ordinul iezuiţilor a fost desfiinţat, iar averile cărora li s-au adăugat noi donaţii din partea Mariei Tereza, au intrat în proprietatea statului austriac, administrator fiind o comisie catolică. În 1873, baronul Josica, preşedinte al Comisiei catolice, a reînfiinţat Statusul romano-catolic, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept, care era atunci statul ungar. În toate repetatele cereri de a fi considerat proprietar de drept, Statusul Romano-Catolic a fost refuzat. Iată un singur exemplu, de astfel de refuz, din 1912, este vorba de adresa 30.918 a Ministerului Cultelor de la Budapesta, în care se consemnează: toate aceste averi nu formează proprietatea particulară, care ar putea fi întrebuinţată liber, ci ele sunt fundaţiuni de natură perpetuă. Prin urmare pentru astfel de averi corporaţiile, în cazul de faţă Statusul Catolic, sunt numai administratori responsabili. În 1918 s-a realizat Unirea Transilvaniei cu România, consfinţită prin Tratatul de la Trianon din 1920. Art. 45 al acestuia consemnează faptul că Ungaria renunţă în ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei. Aşadar, toate averile statului ungar reveneau statului român, deci inclusiv averile Statusului romano-catolic.

În perioada interbelică disputa a fost foarte vie, pentru deplina lămurire fiind înfiinţată la Bucureşti o comisie guvernamentală condusă de către Onisifor Ghibu, care a publicat 3 volume pe marginea acestor cercetări. Toate aceste volume atestă, pe baza arhivelor româneşti, maghiare, austriece şi a celor din Vatican, justeţea ideii că averile Statusului catolic aparţineau de drept statului român. După cum îmi spunea de curând regretatul Octavian Ghibu, regele Carol al II-lea, primul-ministru de atunci, Nicolae Iorga, şi Nicolae Titulescu au fost pe deplin de acord cu concluziile comisiei prezidată de Onisifor Ghibu. Însă, profitând de deruta creată la sfârşitul guvernării Iorga în 1932, conducătorul delegaţiei române la convorbirile cu Sfântul Scaun, greco-catolicul Valer Pop a trădat interesele românilor şi a semnat un tratat neconform cu concluziile comisiei guvernamentale. Pe această bază, biserica catolică maghiară din Transilvania a fost practic împroprietărită ilegal cu averile ce aparţineau statului român. O nouă comisie guvernamentală, în perioada 1946-48, a dat acelaşi verdict ca cea din 1931. Deci, aşa-zisa naţionalizare a bunurilor cultelor maghiare din 1948 în ceea ce priveşte partea cea mai importantă care o formează averile Statusului Catolic, nu a reprezentat decât o intrare în legalitate. Din punct de vedere istoric şi juridic statul român nu trebuie să retrocedeze nimic bisericii catolice maghiare din Transilvania\", spunea Ţurlea.

Repetenţi la istorie

În sprijinul celor spuse de istoricul clujean vine şi un om politic, deputatul independent Aurelian Pavelescu care a trimis o scrisoare Autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor, prin care solicită sistarea restituirii imobilelor revendicate de cultele religioase şi organizaţiile maghiare, până la clarificarea situaţiei juridice a acestor imobile, deputatul susţinând că imobilele revendicate aparţin statului român. Este incredibil ceea ce se întâmplă. Cea mai mare parte a imobilelor care au fost sau urmează să fie restituite au fost edificate din bani publici de către statul sau coroana ungară, fiind numai administrate, până la 1918, anul Unirii, de către ordine, culte religioase sau anumite organizaţii bisericeşti, precum Statusul Romano Catolic\", a declarat Pavelescu, potrivit căruia, după semnarea tratatelor de pace, imobilele respective au trecut în proprietatea statutului succesor, România. De asemenea, Pavelescu vrea înfiinţarea unei comisii de specialişti, care să cerceteze întreaga problematică a proprietăţilor din Transilvania, iar raportul acesteia \"să fie pus la dispoziţia politicienilor români, care habar n-au de istoria României şi de proprietăţile ţării\", a spus deputatul.

 Urmează \"viceprimarul\"

Reprezentanţii Statusului Romano Cartolic, precum şi ai Bisericii catolice sau ai UDMR se ţin departe de această polemică, afirmând că singura în măsură să stabilească legalitatea retrocedărilor este Justiţia. Care, deocamdată, le dă dreptate lor. Oricum, GAZETA va reveni cu amănunte extrem de interesante despre activitatea în sprijinul Statusului romano catolic a viceprimarului municipiului Cluj Napoca, Boros Janos, a plângerilor penale existente pe numele său în această problemă, precum şi în ceea ce priveşte lobby-ul masiv realizat de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Ingrid Zarur.

Mihai PETEAN