Ştefan Andrei a fost familiarizat cu dinamica relaţiilor internaţionale încă din 1960, de când ocupa funcţia de şef al Relaţiilor Externe la Uniunea Tineretului Muncitoresc. În '65 a devenit adjunctul Gizelei Wass, care era şefa secţiei Externe a PCR, a fost apoi prim-adjunct, iar din 1972 a devenit secretar al CC cu problemele internaţionale. Între 1978 şi 1985 a ocupat fotoliul de ministru de Externe al României, participând la întâlnirile dintre cei doi dictatori. Între 1987 şi 1989, Ştefan Andrei a fost prim-vicepriministru în Guvernul României comuniste, având responsabilităţi de coordonare a comerţului exterior.
 
Republicăm interviul acordat de fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, în octombrie 2011, la doar o zi după moartea dictatorului libian Muammar Gaddafi.
 

 „Adevărul": Ce sentiment aţi încercat în momentul în care aţi aflat de moartea lui Gaddafi?
Ştefan Andrei: Pentru mine e o veste tristă. Gaddafi a fost un om care a făcut foarte multe gafe, a avut un comportament foarte ciudat, însă a făcut multe lucruri crezând că îşi serveşte poporul. Tragedia lui a fost că s-a găsit într-o ţară care are mari rezerve de petrol, gaz metan şi fier şi trebuia să-şi dea seama că pentru asta va plăti. Îmi pare rău când se recurge la asemenea măsuri de asasinare a unor oameni politici. 
 
A avut un sfârşit oarecum asemănător cu Nicolae Ceauşescu?
 
Nu sunt pentru soluţionarea aceasta cu liderii politici ai statelor. Mi se pare mai corectă soluţia Americii Latine care spune: „Domnule, ţi-ai terminat misiunea, urcă-te într-un avion şi pleacă în altă ţară!". Sigur că toate comparaţiile sunt relative, dar pentru mine nişte lucruri sunt clare. Străinii au avut interesul să ajungem la România de astăzi - planul a fost pregătit din '89 pentru ca România să se împrumute astăzi pentru a plăti salariile şi pensiile. Sub acelaşi aspect, ce s-a întâmplat în Irak şi ce se întâmplă în Libia miroase a petrol. Bătălia mare pentru Libia e bătălia pentru petrol şi gaz metan. Moartea lui Gaddafi miroase a petrol. 
 
Se ştie că relaţiile dintre Ceauşescu şi Gaddafi au fost foarte bune. 
 
Gaddafi îi spunea „frate Ceauşescu". Între ei existau nişte relaţii deosebite, s-au înţeles foarte bine de la prima întâlnire pentru că amândoi aveau un stil foarte direct. Interesele de politică externă i-au legat foarte mult. Ministrul lor de externe mi-a spus în 1983 că au deschis câmpul petrolier din Sahara şi a zis "veniţi şi voi acolo". Şi ne-a dat şi nouă un poligon de explorat. Am intervenit la unul din secretarii de stat ai SUA, ne-au dat cei mai moderni senzori, ca un gest faţă de România, şi cu aceşti senzori noi am descoperit rapid un mare zăcământ de petrol. Ei ne-au acordat un fel de concesiune acolo, dar foarte avantajoasă. După 1989 drepturile noastre asupra zăcământului au fost vândut unei firme din Spania, cu vreo 200 de milioane de dolari. O nimica toată, mult sub avantajele pe care le puteam avea.
 
România avea de încasat multe creanţe de la statul libian?
 
Da, foarte multe. După 1989, pentru că Libia era în relaţii proaste cu SUA, noile autorităţi din România au evitat această ţară de unde aveam de încasat creanţe. Noi le-am dat materiale chimice, le-am amenajat porturi, le-am construit ferme, fabrici de ciment, centre culturale. 
 
Cum se comporta Gaddafi la vizitele oficiale?
 
Era foarte imprevizibil. Eu am discutat cu omologul meu libian pentru o vizită în martie 1985 şi Gaddafi a insistat să vină Ceauşescu. Elena nu era de acord, zice: „Lasă dragă, ce să mai mergem la nebunul ăsta?". Am mers până la urmă şi, când am ajuns la Tripoli, ne anunţă generalul care conducea nava că Gaddafi n-a venit la aeroport şi să mai facem o tură de o juma de oră. Elena s-a uitat urât la mine. Am făcut tura, s-a raportat că Gaddafi tot nu a sosit. După o oră-jumate am aterizat.
 
Ceauşescu cum a reacţionat? 
 
Ceauşescu a stabilit în maşină să înceapă convorbirile la 16.30.  Cu un sfert de oră înainte de întâlniri,  ne-au anunţat că Gaddafi e într-o tabără militară şi să amânăm cu o jumătate de oră. Iar o jumate, iar o jumate, două ore ne-a amânat. Ceauşescu a zis: „Andrei, cheamă echipajul avionului, nu mai am încredere politică în tine, plec în ţară!". Ceauşeasca arunca şi ea săgeţi: „Păi, da, dacă te iei după Andrei. Ia, uite unde ne-a adus, la nebunul ăsta!". Am mers la întâlnire până la urmă, Gaddafi nici măcar nu şi-a cerut scuze, a zis: „V-aţi odihnit bine?". Ceauşescu nu i-a zis absolut nimic. 
 
Era, totuşi, o postură stânjenitoare pentru un şef de stat.
 
Au fost multe. La una din întâlniri, în timpul convorbirilor, în timp ce Ceauşescu expunea poziţia noastră, toată delegaţia libiană s-a ridicat de la masă şi a plecat din sală fără să spună nimic. După un timp s-au întors, fuseseră să-şi facă rugăciunea. Ceauşescu a zis ceva de genul "asta e convingerea lor religioasă, trebuie să-i acceptăm". 
 
Una din vizitele lui Gaddafi în România s-a soldat cu moartea unui văr de-al său. Ce ştiţi de acest episod?
 
Gaddafi a fost în România de două ori, în 1981 şi 1983, în vizite oficiale. În 1981 s-a organizat o vânătoare şi acolo s-a petrecut un accident. Un văr de-al lui s-a împuşcat din greşeală şi a murit pe loc. Incindetul nu a fost făcut public. 
 
Pacepa a spus că Gaddafi i-ar fi propus lui Ceaulescu fabricarea unei bombe nucleare. E adevărat? 
 
E o legendă. Adevărul e că Nicoale Ceauşescu i-a spus lui Bush că noi avem posibilitatea să construim arme nucleară, dar nu vrem să facem asta pentru că e costisitoare şi pentru că suntem împotriva acestui lucru. Şi Bush, în maşină, mi-a spus mie: „Domnule, e înrgijorător ce mi-a spus preşedintele Ceauşescu. Sunt convins că România nu va face arma nucleară, dar voi aveţi nişte relaţii cu nişte ţări care vor să facă arma nucleară, precum Irakul, Libia şi Pakistanul". Pakistanezii ne-au propus, noi aveam şi laboratoarele pregătite. M-a însărcinat Ceauşescu să fac un răspuns în care să-i refuzăm. Şi eu am făcut acel text în care ne-am dezangajat să colaborăm cu Pakistanul.


Sursa:http://adevarul.ro