Cea de-a doua parte a convorbirii s-a purtat în Ajunul de Crăciun al aceluiaşi an şi în aceeaşi companie. Este ultimul interviu amplu acordat unei publicaţii, înainte de dispariţia sa pământească, în toamna anului următor. Varianta integrală a textului a apărut între coperte în anul 2006. Îl vom relua pe acest blog găzduit de site-ul ziarului „Adevărul”, în patru episoade succesive.   
- Mi-aduc aminte: în plin comunism, dădeai de câte un om într-o funcţie de decizie, undeva. Câteodată, un om competent, spiritual, inteligent – nu o arăta prea tare, că era periculos – dar era astfel şi nici nu-i plăcea să nu fie. Acum se urăşte inteligenţa. Uită-te puţin în viaţa publică! Uite cine se manifestă! Cât de imbecili pot să fie românii cei mai glorioşi! Nu vreau să dau nume, sunt pe buzele tuturor. Abia acum a devenit viaţa insuportabilă în ţara asta, abia acum! Sub comunişti am dus-o cum am dus-o:  puşcărie, porcării, confiscări, ticăloşii cumplite. Dar ticăloşii, nu imbecilităţi! Între ticăloşie şi imbecilitate e o diferenţă mare de calitate. Ticăloşia este abjectă, ignobilă, deliberată, ea vine dintr-un suflet negru sau întunecat, ori din prostia specifică locului, omului sau grupului. Acuma, prostia este universală, e peste tot. Este unanimă! Pentru că ei, proştii, sunt ignoraţi statistic. Obscen e că proştii sunt ignoraţi statistic: nu se ţine seama cât sunt de mulţi, nici cât sunt de puternici, de ridiculi şi de odioşi. Nimeni nu-l  vorbeşte de rău pe-un prost. Pe deştepţi, da:” periculoşi de inteligenţi!”. Pe mine mă revoltă aşa de cumplit aceste idioţii ajunse la putere! Idioţia a ajuns abia acum la putere! Înainte era răutatea, hrăpăroşenia, setea de putere, dorinţa de răzbunare, invidia. Sentimentele cele mai sinistre de invidie au generat comunismul. Comunismul nu a fost altceva decât invidie. Adică: “De ce ăla să aibă iar eu să n-am?! De ce ăla să fie deştept şi frumos iar eu – urât şi tâmpit?”- chiar dacă eşti astfel!
“Inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea”
Putem începe? Da, am început deja. Domnule Alexandru Paleologu, până la dumneavoastră nu am întâlnit un înţelept plin de farmec. E greu să fie omul, în acelaşi timp, şi înţelept, şi fermecător?
Nu ştiu cum e aia, fiindcă nu ştiu nici dacă sunt una, nici dacă sunt alta. Nu că n-aş fi în stare să mă laud. Spuneam adineauri: avem dreptate să ne lăudăm când avem dreptate, dar nu când nu avem. Nu că nu sunt eu sigur că sunt deştept sau înţelept. Mai degrabă înclin să cred că da. Am fost învăţat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se laudă cu graţie, cu talent, îţi place să-i auzi lăudându-se. Sunt alţii care se autocritică, aşa, cu răutate, cu violenţă, cu pocitanie, şi e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, eşti de acord cu ei despre ei înşişi. Însă problema asta cu înţeleptul şi farmecul nu ştiu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăţi, nu în toate. Ţin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrâneţe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competenţă, şi politeţe, şi spirit. Nu arăta prea pe faţă, fiindcă era periculos a dovedi că eşti deştept. Dar nici nu o ascundea faţă de omul pe care îl bănuia că e ca el. Ori, actualmente, nimeni nu mai bănuieşte că cineva poate fi deştept, fiindcă e prea sinistră bănuiala. Ura faţă de inteligenţă stârneşte suspiciuni şi este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi. 
În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului. Am ajuns epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual,  capabil să spună limpede, amuzant şi frumos ceva real. N-am auzit  pe cineva făcând aşa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă aşa-zisul său curaj, care nu există, aşa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală). Nimeni nu iubesşte adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim şi rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă şi gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitaţi-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit nişte mari naţiuni ale Europei. Ce a fost Franţa până la Revoluţie? O acumulare de inteligenţă, de generozitate, de curaj, de frumuseţe şi de spirit. Iar cei care au provocat Revoluţia erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici şi cei mai omenoşi. Ei au pregătit Revoluţia tocmai din cauza asta! Dar cei care au adoptat Revoluţia, din ticăloşenie şi din tâmpenie au adoptat-o! Continuă şi acum, tot din cauza asta. 
“Modelul american e unul abject, antipatic şi grosolan”
Ce şanse mai avem? Omenirea evoluează, în mod clar, către - să-i spunem aşa - aristofobie. Se detestă ceea ce este nobil, ceea ce este inteligent, ceea ce este frumos. Se place numai ceea ce este tâmpit, grotesc şi abject. Asta place! Ah, ce place: un om tare, un o serios, se zice! Adică un cretin ticălos şi setos de putere. Pentru că setea de putere e cea mai uşor de  împlinit. Setea de băutură, de beţie, nu totdeauna poţi s-o împlineşti. Nu ai mereu atâţia bani să bei atâta vin, sau atâta vodcă, sau atâta whisky cât ai poftă. În materie de putere, câtă vrei atâta capeţi. Nelimitat! Îţi poţi bate joc de omenire în mod nelimitat. Cum se şi petrece în ziua de azi. Repet, nu numai la noi. Noi admirăm câteva ţări mari, le zicem mari în  raport cu noi: au o putere economică destul de mare, au impus anumite modele sau cel puţin au căpătat faima asta. Dar uitaţi-vă, de pildă, la modelul american. Uitaţi-vă atenţi la ce este acesta! Nu la americanul adevărat. Nu încetez a repeta că cel mai mare om de stat al epocii noastre a fost Ronald Reagen. Dispreţuit în ţara lui, în multe altele - între care şi la noi - fiindcă era un om de o cultură relativ mijlocie, nu prea harnic. Spunea foarte bine fiu-meu într-un articol: avea două trăsături aristocratice - incultura şi lenea. Ei bine, avem modelul american. De ce? Pentru că în America nu mai există elite americane. De fapt, ele există dar nu mai contează. Elita e formată din cei învinşi în Războiul de Secesiune, sudiştii. Proprietarii de sclavi. Poţi fi proprietar de sclavi, dar să te porţi omeneşte, după cum poate constata oricine cunoaşte detul de bine marea literatură americană. Există o mare cultură, multă inteligenţă, imens talent în lumea americană.
Dar modelul american e unul tâmpit, abject, antipatic şi grosolan. Şi e preluat de toţi. Acum câţiva ani, când s-a bombardat Kosovo – o porcărie fără margini! – şi a venit madama aia, cum o cheamă?, Madeleine Albright, o stupidă, să ne înveţe, atunci s-a putut vedea ce e asta. Un prieten îmi spunea: ”Trebuie să-i salutăm pe americani, că sunt cei mai tari!”. Pe de o parte, nu sunt cei mai tari. Şi-au dorit asta după aceea, când nu erau. Când au văzut că sunt vulnerabili pe teritoriul lor şi s-a ruinat definitiv mitul “American way of life”. Şi nu se mai  poate repara. Apoi, în Irak, au lăsat să se distrugă, e adevărat de către nişte derbedei de-acolo, muzeul poate cel mai important din istoria omenirii. Mie mi-e antipatic muzeul ăla pentru că am o antipatie pentru lumea arcadiană, asirobabiloniană şi am simpatie doar pentru lumea creştină, europeană, asta e lumea omenească! Dar, totuşi, era de mare preţ acel muzeu. A fost lăsat să fie furat, să intre în posesiune privată şi în incompetentă aproape toată istoriografia de-acolo. Aşa scria în presă, n-am verificat. Deci o altă binefacere americană : aducerea democraţiei unde nu are ce căuta.
“Sunt întunecate luminile modernităţii!”
Altă prejudecată, alt cuvânt: democraţie. Dom’le, e democraţie, e democratic sau nu e democratic! Democraţia poate să fie bună sau rea, vorba aceea, după cum se face. Democraţia e mai puţin bună în principiu pentru că pleacă de la ideea numărului de voturi. Cum poate numărul de voturi decide ce e bine? Nu decide niciodată ce e bine ci ceea ce e statistic. Ei bine, acest amic al meu îmi sugera să ţin cu americanii fiindcă sunt cei mai tari. Unde sunt tari? Au luat bătaie în Irak numărul unu! Acuma fug de frică. Dar au şi îndrăzneala fricosului prost: provoacă şi mai tare.  Prostul care nu are nici un fel de ingeniozitate, nici îndrăzneală, pozează cu prostia lui şi pare tare. Nu e tare, e tâmpit. Dar nu e vorba doar de americani. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu Franţa. În principal, eu am o formaţie franceză. Şi, în primul rând, o neascunsă admiraţie pentru marea reuşită europeană care este Franţa. Şi Europa, nu numai Franţa. Când zic Europa, zic creştinătatea. Fiindcă bine spunea De Gaulle :”Europa ţine de la Atlantic până la Urali”. Nu-i altfel! Europa e până Urali. Central europenii sunt nişte proşti. Millan Kundera, de pildă. Un scriitor remarcabil. Dar dintr-o ciudă, poate explicabilă, zice că Europa are ca linie de est arcul carpatic sau graniţa convenţională cu Bielorusia. Păi, de unde Bielorusia? Europa ţine până la Urali! Asta ce poate fi? Dar noi refuzăm modelul rusesc, ca fiind bolşevic. L-am putea refuza atunci şi pe cel francez, ca fiind iacobin! Fiindcă ăştia strică şi trecutul! Toţi revoluţionarii ăştia imbecili deteriorează şi deformează trecutul. Îl fac după modelul lor imbecil, şi ticălos, şi incult. Asta le place lor. Or, remarcaţi ce superbă este Franţa cu toate catedralele ei din timpul Evului Mediu! Evul Mediu, epoca cea mai glorioasă a Europei. Numai proştii vorbesc despre “întunecatul Ev Mediu”. Auzi, “întunecat”. Păi, întunecat eşti tu, idiotule, care zici asta! Din păcate, acest “întunecat Ev Mediu” nu mai există.
Sunt întunecate luminile modernităţii! Întunecata modernitate! Chiar întunecată şi tâmpită! În secolul al XIX-lea, francezii au avut nostalgia instaurării unei ordini normale. Şi încercarea cu bourbonii, apoi cu orleansii, apoi cu Napoleon al III-lea, apoi, după ce a fost înfrântă de nemţi, cu majorităţi electorale zdrobitor de mari în favoarea dreptei. Numai că dreapta n-a fost în stare să instaureze monarhia din cauza tâmpeniei ei! Pentru că oamenii ăştia de dreapta, din nefericire, nu sunt deştepţi! Ei voiau steagul alb. Dom’le, nu se mai putea asta. După ce Napoleon umpluse Europa cu steagul tricolor francez, nu puteai să renunţi la el. A veni cu steagul alb şi cu crinul francez era o sfidare prostească. Dar toţi reacţionarii, care erau mai puţin deştepţi decât aş fi vrut eu să-i văd, voiau steagul alb. Acesta nu s-a mai pus, după gloria tricolorului. De-acuma nu mai există Franţa. Pentru că nu se poate spune că există o ţară în care, în secolul XX – simplific şi rezum – a avut doar doi oameni mari: Valery şi Marlaux. E cam puţin şi nu de talie suficientă cum a fost odinioară: o sumă imensă de genialităţi, de spirit, de splendoare, secol după secol în cultura franceză. Pe de altă parte, nu a răsărit nimic în ţara noastră. Eu am apucat, declar asta sus şi tare, pot s-o şi zbier, sunt în stare să şi sparg pahare pe tema asta, să arunc pe fereastră obiecte: am văzut în România oameni extraordinar de inteligenţi, de subţiri, de fini, de admirabili şi de civilizaţi. Ei bine, acum nu doar că dispar, da nu sunt iubiţi! Remarcaţi cât de tare este detestată inteligenţa! Am auzit de mii de ori expresia: “E periculos de inteligent”. Cum să fie periculos? Numai prostia este periculoasă. Dar de ea nu se teme nimenea. În fiecare zi, se poate vedea pericolul imens pe care-l degajă prostia şi incultura. Însă nouă ni se par omenoase, generoase, frumoase, agreabile, mai cu seamă când te simţi ca şi acasă în prostie şi în incultură. Eu am făcut un copil destul de târziu, la 54 de ani. Credeam că n-o reuşesc să-l mai am. Aş fi trăit degeaba. Dar, de când l-am avut, mi s-a iscat altă groază: ştiu precis în ce lume stupidă şi grosolană va trăi. Nu poate fi dubiu: o lume abjectă şi cretină în ultima expresie. N-am nici un fel de optimism în ceea ce priveşte şansele inteligenţei pentru viitorul apropiat. Despre cel îndepărtat, ce să mai vorbim? Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă.
“Vom avea o lume stupidă şi ticăloasă”
- Lumea se schimbă fundamental.
În tâmpit se schimbă, nu în altceva!
- Se şterg graniţele, se vorbeşte despre “statul mondial”.
O dobitocie asta cu “statul mondial”. Statul este o creaţie juridică, necesară pentru organizarea unei societăţi care are elemente comune: limbă, istorie. Dar nu acesta este idealul. Actualmente, a apărut o chestie care ar fi trebuit să-mi placă: ideea de Uniune Europeană. Suntem invitaţi, cu destule reticenţe, să aderăm şi noi. Cum să aderăm la ceea ce suntem? Ce să schimbi, când ai fost în istorie pe un anumit loc al planetei? Eşti european pentru că te-ai născut în Europa! Nu poţi fi altceva! Alţi imbecili de la noi şi din alte părţi cred că european e numai elveţianul. Modelul elveţian. Care model elveţian? Ce geniu au elveţienii? Să nu fim balcanici?  Să nu-i mai avem drept modele nici pe Socrate, nici pe Platon, nici pe Aristotel, nici geometria euclidiană, nici sistemul social grec? Socrate, Platon şi Aristotel erau eminamente balcanici! Nu ne mai place, domnule! Vom avea ceea ce ne place: o lume stupidă şi evident ticăloasă. Nu am reuşesc să găsesc nici o consolare în ideea că n-o să fie aşa. Ba o să fie, n-are cum altfel. Grav este că se iau modele stupide. Uniunea Europeană cu care ne mândrim astăzi a dat un test formidabil: iată, acele declaraţii moderate, normale şi de bun simţ ale lui Buttiglione au stârnit o revoltă grozavă în rândul unor oameni cu mutre normale. Dar care nu mai voiau să fie normali, că nu mai era la modă. Au început să mănânce căcat în mod zgomotos, la Uniunea Europeană. Păi ce să aştepţi de la aşa ceva? Cum să fiu pe de o parte cetăţean al unei ţări, apoi al unui continent? Există un parlament european şi unul naţional. Ce să faci cu două parlamente? Şi ăsta, unul, e de prisos. Vorbesc ca parlamentar. Eu ştiu ce era parlamentul pe vremuri, mai puţin acum: ocazie pentru oamenii de talent ţină cuvântări memorabile şi ocazie pentru a vota prosteşte lucruri stupide. Altceva nimic. Uniunea Europenă este o catastrofă. Pare a fi un element ponderator contra influenţei excesive a americanilor. Dar ce, a fost inventată de europeni? Nu, domnule, tot de americani! Uniunea Europenă este anti-Europa însăşi! N-avem ce face. Probabil că n-avem încotro, că ni se pune sula-n coaste ca să fim şi în Uniunea Europeană. Nu era suficientă Europa, trebuia şi o Uniune Europeană! Uniune cu cine? Uniunea asta este negarea unei vizuni globaliste. Dacă trebuie să ne unim, înseamnă că suntem diferiţi. Şi atunci Europa nu poate fi un lucru reductibil la o arhitectură. Dar se dă, o dată în plus, prilejul de a se ţine discursuri stupide. Că, de la Churchil încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte.  Nu ştiu ce anume ar putea să ne dea o oarecare indiferenţă necesară. Dar eu nu reuşesc să fiu indiferent. Nici un om care este cât de cât atent nu poate reuşi asta.
Vrem nu vrem, o să ajungem tot acolo. Dar cultura română contemporană are valori suficient de viabile ca să semnifice în noul spaţiu? Sunt Caragiale şi Eminescu suficient de europeni?
Colosal de europeni! Nimeni nu e mai european ca ei! Dar românii îl detestă pe Caragiale, zicând că el ne-a făcut să fim neserioşi. Cum să afirmi aşa ceva?! El, cel care a râs de caraghioşi?! Problema noastră e că nu mai ştim să râdem. Ni se pare că râsul ar fi o atitudine necuvincioasă, ireverenţioasă, nerespectuoasă faţă de valori. Să nu râzi! Să nu se mai râdă! O atitudine care vine din comunism. Atunci, dacă râdeai, te dădeai de gol că nu eşti tâmpit. Era foarte periculos
.
Sursa : http://adevarul.ro