EXCLUSIVITATE. Mircea Malița: România şi-a cedat suveranitatea! (VIDEO)

EXCLUSIVITATE. Mircea Malița: România şi-a cedat suveranitatea!

  de Floriana Jucan

A fost ministru al Învăţământului, a reprezentat România la Națiunile Unite, a fost ambasador în Statele Unite, este academician şi are 87 de ani. Stă într-o casă cu chirie şi nu are mașină. Aceasta este realitatea unui om valoros în România. Mircea Malița, despre suveranitatea pierdută, pentru cititorii Q Magazine.

Omul învaţă singur

Aveţi experienţa ministeriatului în Învăţământ. Cum vedeţi reforma Educaţiei în România de azi?

Învăţământul de astăzi este în criză aproape în toată lumea, nu doar în România, din cauza neadecvării la transformările sociale, economice sau de altă natură.

Mircea Maliţa, adjunctul ministrului de Externe, vorbind în fata Adunarii Generale a ONU (3 octombrie 1962).

În toată perioada sa de tranziţie, România nu a folosit niciuna dintre şansele mari pe care le-a avut. Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes. Interesul naţional nu a fost niciodată programat sau anunţat ca obiectiv al acestei tranziţii.

Chestiunea, pentru mine, nu este atât de complicată, fiindcă am trăit-o în perioada când am fost ministru al Învăţământului (1970-1972 – n.r.), şi ulterior, când m-am ocupat de faimosul raport al Clubului de la Roma, tradus în opt limbi străine, care afirma că învăţarea nu are limite, ca un fel de răspuns la teza potrivit căreia creşterea are limite. M-am ocupat cu plăcere de problemele educaţiei şi cred că neuroştiinţele au făcut un pas important pentru soluţionarea acestei crize. Unul dintre răspunsurile care s-au dat ar fi că „omul învaţă”. Această frază scurtă înseamnă că nu profesorul îl învaţă pe elev, acesta poate doar să îl îndrume, însă procesul are loc doar în mintea pupilului. El este cel care învaţă, în mintea lui are loc procesul de inoculare şi înţelegere a informaţiei. Elevul trebuie profesionalizat, el învaţă prin experiment, nu prin lecţii. Pe cale de consecinţă, rolul clasei îl preia laboratorul. Aceasta este însă o reformă ideală a învăţământului, sprijinită pe experienţe personale şi pe concluzii ale studiilor din neuroştiinţe.


Așadar, așezați metoda didactică şi manualele pe plan secundar.

Educaţia nu este esenţială. Nici profesorii şi nici sistemul nu contează. Învăţarea este cea care contează. Profesorii nu sunt factor fundamental în procesul de învăţare. De acum înainte, ar trebui numiţi călăuze, moderatori, monitori.

Minimizaţi destul de mult rolul profesorilor. Ei sunt nu doar mentorii unor generații întregi reușite, ci şi ai unor oameni-simbol pentru România.

Enorm! Aproape îi desfiinţez. Aproape desfiinţez clasele, şcolile şi chiar sistemul. Copilul trebuie să învețe pentru el, pentru viitorul său. Se autoformează. Programul său de învăţare trebuie să fie personalizat în funcție de scopul său, care se poate schimba, desigur, în timp. Sursa învăţării rămâne la nivelul experienţelor personale şi al stagiilor de pregătire în laboratoare, spitale, fabrici, companii, oriunde se practică o profesie. Motorul învăţării se va baza pe experienţa personală şi pe stagiile de pregătire, iar punctul de inflexiune se va produce când se va trece la o învăţare individuală, cu un scop profesional bine precizat. Deocamdată, suntem departe de acest moment.



Traian Băsescu este produsul şcolii românești

„Școala românească produce tâmpiţi”, cum a spus preşedintele Traian Băsescu la un moment dat?

Poate. Dacă şi el este produsul şcolii româneşti, atunci da, de ce să nu admitem această autocalificare?! Revenind acum, afirmaţia nu este adevărată. România a avut, de-a lungul timpului, elite şi minţi excepţionale, l-a avut pe Spiru Haret, un mare om de şcoală. Se spune că un pedagog adevărat îşi dă măsura după modul în care sunt generaţiile următoare. Imediat după război, la noi se produce o sclipire a cercetării ştiinţifice şi intelectuale care vine de la Haret.

Sunteţi om de învăţământ şi om de politică externă. Cum vi se pare politica externă la nivelul ministerului de resort, al corpului diplomatic?

Politica externă se face de către factorii politici, diplomaţii doar o implementează. Eu m-am ocupat foarte mult de problema negocierilor, am scris cărţi pe această temă, despre teoria negocierii, despre diplomaţie.

România este desemnată de președintele Adunării Generale a ONU să facă parte din Comisiaspecială a ONU menită să elaboreze principiile de drept internațional referitoare la relațiile prietenești şi de cooperare între state; delegațiaRomâniei: Corneliu Mănescu, Mircea Malița şi Mihail Haşeganu(19 februarie 1964).

Mai avem astăzi buni negociatori?

Nu pot să mă pronunţ, nu i-am văzut. Observ în schimb că aparatul diplomatic nu se mai formează după criterii profesionale, ci politice. Toate partidele îşi trimit oamenii pentru a fi numiţi ambasadori, fără să aibă o pregătire în domeniu.

Ştiţi vreun actual ambasador român pe care să îl preţuiţi, despre a cărui activitate să fi auzit?

Dacă în prezent numirile se fac pe criterii politice, atunci îmi vine greu să vă zic unul. În primul rând, nu sunt formaţi cum trebuie, nu au tehnici de negociere, fiind sub nivelul din trecut, când se făceau cursuri pentru diplomaţie. Eu, de pildă, am făcut un curs seral de doi ani pentru formarea corpului diplomatic, un fel de masterat. Ce a ieşit de acolo timp de cinci ani a fost aur!
Cursul s-a ţinut din 1962 până în 1967, când a venit dispoziţia să se unească cu Universitatea de Partid „Ştefan Gheorghiu”.

De-a lungul vieţii m-am luptat cu această dihotomie între politicianism şi profesionalism. Făceam ceva pe linie profesională şi după aceea venea directiva de la partid care anula acţiunea. În aşa fel, cam cinci sau şase iniţiative personale au fost mutate sau desfiinţate pe altarul politicianismului.


Ar trebui să depolitizăm politica externă la nivelul aparatului diplomatic…

Politica externă este trasată de guvern, sunt o mulţime de factori care trebuie să se pronunţe în acest proces, iar Ministerul de Externe trebuie să se ocupe de aplicarea sa. În trecut, a existat acest mare beneficiu, că cel care conducea guvernul, respectiv Gheorghe Maurer, în perioada despre care vă vorbesc eu, îl avea în subordine pe ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, iar eu eram adjunct la Naţiunile Unite, astfel că informaţiile ajungeau, deseori, direct de la Maurer, de la care am învăţat enorm ca om de diplomaţie.


România şi-a cedat suveranitatea

Cum vedeţi relaţia cu Statele Unite ale Americii, ca fost ambasador al României în SUA (1982-1985) şi ca diplomat care a fost prezent la fiecare Adunare Generală a ONU timp de 10 ani?

Au existat şi împrejurări când am condus eu însumi delegaţia, chiar în perioada crizei rachetelor cubaneze. Pentru mine, ONU a fost o şcoală de diplomaţie, completată ulterior de faptul că am fost delegat la Comisia permanentă de dezarmare. Acolo am învăţat practic substraturile strategice, militare, foarte amănunţite.


Ne-am dezarmat atunci şi ne înarmăm în prezent!

Atunci au fost momente când s-au luat decizii importante, precum încetarea experienţelor nucleare. Marile puteri au ales însă să nu ţină cont de rezultatul negocierilor, purtând în subsidiar propriile lor tratative. Acest fapt a determinat-o pe colega mea de scaun, Alva Myrdal, din Suedia, să publice o carte intitulată „Jocul dezarmării”, care i-a adus Premiul Nobel pentru Pace. Un alt coleg care a fost laureat al Premiului Nobel este Alfonso García Robles, pentru iniţiativa denuclearizării Americii Latine. Aveam de la cine să învăţ. Erau oameni care acceptau dialogul şi ne-am înţeles foarte bine.


Ar fi putut România să obţină mai mult din relaţia cu SUA?

În 1963 am fost negociatorul secret cu Averell Harriman (reprezentant special al președintelui SUA – n.r.), pentru ca Statele Unite să ne scoată din coş, adică să nu ne mai trateze ca sateliți moscoviţi. Imediat după discuţii s-a produs deschiderea. Ulterior, am obţinut şi clauza naţiunii celei mai favorizate. De atunci, am luptat mereu pentru obţinerea clauzei, pe care nu ne-o dădeau orişicum, ci condiţionată de anumite comportări legate de drepturile omului.


Dar din perspectiva ultimilor 25 de ani, ce ne-a adus parteneriatul strategic cu SUA? 

România a oferit SUA tot ceea ce i s-a cerut: a pus la dispoziția americanilor trupe, baze militare, baze mobile, posibilitatea tranzitării teritoriului. Putea să negocieze mai bine? Sunt SUA partenerul pe care ni l-am dorit? Realitatea economică dintre SUA şi România este una destul de slabă. America este abia pe locul şapte ca investitor la noi în ţară.

În toată perioada sa de tranziţie, România nu a folosit niciuna dintre şansele mari pe care le-a avut. Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Noi am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes. Iar interesul naţional nu a fost niciodată programat sau anunţat ca obiectiv al acestei tranziţii. A fost un vid de obiectiv naţional. Nu doar în tranziţie, dar nici acum nu ştim către ce să ne îndreptăm. Şi acum mergem fără să ştim încotro ne îndreptăm.

Un personaj din „Alice în Țara Minunilor” spune că atunci când nu ştii unde te îndrepţi, orice drum este bun. Noi nu am ştiut decât drumuri. A trecut un tanc, hai şi noi în NATO, a trecut un autobuz frumos şi elegant, hai şi noi în America. A trecut nu ştiu ce maşină franţuzească, hai şi noi în UE. Am sărit, cum zicea Charles de Gaulle, ca ţapii, bătând într-o masă: „Europa, Europa”, şi nu se întâmplă nimic. Niciodată, în ultimii 25 de ani, nu am avut ţeluri, nu am avut interes naţional şi nu am formulat politici de atingere a vreunui obiectiv de ţară. Politicile au fost inspirate de aliaţii noştri, deciziile le luau tot ei pentru noi. Am ajuns un fel de serviciu de funcţionari ai Uniunii Europene.


Nu este vina SUA că nu ne-au dat, ci este vina noastră că nu am ştiut ce să cerem!

Aşa este. Nu poţi să obţii ceea ce nu ceri. Nu ceri dacă nu ştii ce-ţi trebuie. Perioada de tranziţie a fost extrem de pierzătoare, mai ales în câmpul principalelor funcţii ale statului român, al intereselor sale.



Rusia nu va tolera vecini ostili

În partea opusă se află relaţia cu Rusia. Ne putem repoziţiona faţă de Kremlin sau rămâne o stare de „îngheţ” între cele două state?

Eu sunt format în viziunea unor oameni mari care au făurit politici pentru România, printre care Nicolae Titulescu. Politica lui era următoarea: un stat mic ca România trebuie să se afle în raporturi bune cu toate marile puteri. El a fost omul care a spus că în ceea ce am intrat, am plătit timp de 45 de ani. Titulescu a avertizat că dacă România va hotărî să atace URSS în problematica Basarabiei, cu ajutorul Germaniei – ceea ce s-a şi întâmplat –, vor trage clopotele în ţara noastră.

Gestul mareşalului Antonescu de a se alătura hitlerismului ne-a costat toate necazurile care au urmat, inclusiv predarea noastră rușilor de marile puteri, devenind sateliţi ai Moscovei.


Ar trebui să reevaluăm relaţia cu Rusia?

Nu ştiu, relaţia cu Rusia este slabă, dar nu alterată. Într-adevăr, facem declaraţii de pomană, la dispoziţia Europei care vrea ca Rusia să fie mereu înţepată. Planul este să se ajungă la frontierele ei. Se ştie foarte bine că în materie de politică externă, Rusia poate admite orice, mai puţin vecini înarmaţi sau ostili. Noi suntem ostili în mod gratuit cu Rusia. Care este litigiul cu ea, care este problema, în fond?


Putem avea un rol geostrategic mai important decât cel pe care îl avem acum?

O revistă americană pe care o citesc, şi care se ocupă mai ales cu supremaţia SUA, a publicat recent un articol intitulat „De ce criza din Ucraina este vina Vestului?”, care spune răspicat că vinovat de criza ucraineană este chiar Occidentul. Autorul analizei precizează că SUA şi aliaţii europeni au în faţă alegerile politice pentru Ucraina. Este vorba de poziţia curentă care va exacerba ostilităţile faţă de Rusia, devastând Ucraina în acest proces. În acest scenariu, toată lumea va fi pierzătoare. La fel de bine, însă, există şi varianta schimbării macazului, ducând la crearea unei stat ucrainean prosper, dar neutru, care să nu ameninţe Rusia, permiţând Vestului să refacă relaţiile cu Moscova. Dacă acest lucru este enunţat chiar de un american, atunci de ce să pretind eu că am inventat roata?


Rusia rămâne, aşadar, o mare putere pe care nu ar trebui să o provocăm.

Rusia a fost dintotdeauna o mare putere, una nucleară chiar, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Acolo sunt prietenii pe care ar trebui să ni-i facem, în rândul acelor cinci naţiuni, ele fiind şi cele care dictează politica mondială.


Se lucrează la Europa federalizată

Aţi vorbit de cele cinci ţări cu statut permanent ale Consiliului de Securitate, dintre care face parte şi China. Statul chinez a cunoscut o ascensiune economică extraordinară. Cum vedeţi rolul acesteia la nivel internaţional? Există deja un curent promovat extrem de virulent de George Friedman, potrivit căruia statul chinez va intra în declin.

Nu este decât o speranţă vană că această ţară va intra în declin. China a decis, după o lege nescrisă, să facă mari schimbări în materie de economie, complet capitaliste, dar conform acestei reguli factorul de ordine şi disciplină trebuie întărit mai mult decât oricând, ca să poată parcurge liniştită traiectoria propusă. Partidul Comunist chinez păzeşte capitalizarea societăţii într-o manieră ordonată şi disciplinată.

Sunt destul de mulţi analişti care nu „văd” cu ochi buni relaţia dintre România şi China, şi care resping integral ideea investiţiilor chineze la noi în ţară.

Mulţi se pronunţă fără să cunoască realităţile geopolitice, geoeconomice şi geostrategice, într-un fel de eurasianism ieftin alimentat de mitul anti-chinezesc sau anti-rusesc, în opoziţie cu mitul pro-american şi pro-european.

Împreună cu Margaret Thatcher, în 1991.

Sunteţi eurosceptic?

Da. Scopul celor care conduc de la Bruxelles este crearea unei Europe federale, iar eforturile sunt continue, universaliştii sau mondialiştii lucrând la realizarea ei. Noi îi spunem Europa Unită, dar ea este cât se poate de federală. Acest lucru presupune crearea Uniunii Statelor Europene. Şi chiar dacă statele îşi vor putea păstra denumirea, ele vor ceda suveranitatea, li se va anihila puterea de decizie şi de autodeterminare.

Mai putem ieşi acum din UE pentru a ne apăra caracterul naţional?

Dacă ne-a mai rămas atâta putere de decizie, atunci o vom face. Depinde de capacitatea de decizie a statului.

Pledaţi pentru statul minimal sau pentru unul mai puternic?

Conceptul de stat minimal nu există.


A existat în viziunea neoliberalismului, la Friedman.

Curentul neoliberal a fost o doctrină falsă, o doctrină-capcană. Bătălia s-a dat între două mari centre de putere, politicienii şi statul pe de-o parte, şi economiştii şi marile companii pe de altă parte, care fugeau de stat să nu plătească taxe. A fost mai degrabă un complot de tip piaţă împotriva statului, de slăbire de conţinut a celui din urmă. A fost o luptă de degradare a conceptului de stat. Am citit într-o teză scrisă de o tânără de la ASE că statul este cel mai mare duşman al individului. Statul a fost creat de cetăţeni ca să protejeze interesele lor comune. Acesta este rolul statului. Dacă dai în el, atunci loveşti în capacitatea lui de a te ocroti. Devii o victimă rătăcitoare a pieţei. Așadar, sunt pentru un stat puternic.


SUA au cheltuit, potrivit unor rapoarte independente, circa cinci trilioane de dolari pentru combaterea terorismului, în ultimii 10 ani. Şi totuși, înregistrăm o escaladare a terorismului în care el nu mai are forma individuală, singulară, de tipul organizațiilor care acționează prin atentate oarecum izolate, ci iată, ia forma unor structuri care cuceresc teritorii. Cum vă explicați acest eșec al luptei americane împotriva terorismului?

Aproape toate acţiunile Americii din Asia, din Orientul Mijlociu au fost un eşec, pentru că SUA au tehnică militară avansată, excelează la capitolul inovaţie, au o deschidere foarte mare, dar în chestiunile psihosociale nu dau dovadă de foarte multă înţelegere faţă celelalte naţiuni. Nu le înțeleg, pur şi simplu, filosofia şi de aceea nu le pot combate.


M-aş întoarce la România, care pare un pic pesimistă, nevrozată, deprimată. Ce ne-a adus aici?

Dacă îmbrăţişezi unele sisteme, iei şi bolile sale, riscând să te contaminezi.


De 10 ani ducem această luptă anticorupţie tutelată de Traian Băsescu.

Nu este o luptă sinceră, pentru că dacă toată lumea este coruptă, atunci şi şefii luptei anticorupţie sunt la fel.



Simţiţi că trăim într-o ţară mai puţin coruptă decât acum 10 ani?

Nu, deşi mă uimeşte dinamica acestor noi procese, care poate să fie un semn că lupta este serioasă, dar deocamdată ea s-a făcut numai pentru a lovi în duşmani politici. Dacă se ocupă de toţi şi nu este o manevră politică, atunci va fi bine.


Nu mă interesează cine vine președinte, ci mai mult cine pleacă!

Preşedintele Traian Băsescu este la finalul mandatului. Cum apreciaţi aceşti 10 ani?

Pierzători.

Pentru cine?

Pentru societatea românească, pentru populaţie şi pentru civilizația ţării.

Nu ne-a tras înainte?

Nici înainte, nici înapoi. Aş zice că ne-a tras în lături. Ne-a îndepărtat de orice interes naţional. Şi acum, când îl vedem la televizor, ce zice… că nu avea informaţia nu ştiu care ca să manevreze el. Asta este obsesia lui. L-aţi auzit vorbind de interesele de bază ale românilor, de probleme legate de condiţiile şi nivelul de trai? A fost omul combinaţiilor, al manevrelor şi al manipulării României.

A fost un preşedinte jucător, implicat. N-aş spune că nu s-a aplecat asupra problemelor oamenilor! A condus multe ședințe de Guvern în care s-au luat decizii importante pentru viața românilor. Ce aşteptaţi de la viitorul preşedinte?

Am speranţe foarte mari. Nu mă interesează atât de mult cine vine, cât cine pleacă.

Sursa: http://qmagazine.ro