Klaus Johannis a fost chemat peste Ocean pentru a primi “lumină sfântă” de la americani

Klaus Johannis a fost chemat peste Ocean pentru a primi “lumină sfântă” de la americani

Vizita, aşa-zis privată, a lui Klaus Iohannis în SUA 

este discutabilă din cel puţin două puncte de vedere. Primul este acela că aşa-zisul concediu maschează, de fapt, o chemare la ordin a acestuia de către stăpînii de la Washington ai coloniei numite România, pentru cîteva şedinţe de spălare pe creier.

El minte, ca de obicei: cică în această lună de foc l-a apucat grija de finii lui, din Miami! În realitate, Klaus Iohannis a plecat în SUA însoţit de nevastă şi tocmai de finii pe care pretexta că se duce să îi viziteze. Conform informaţiilor noastre cuplul căruia Johannis i-a fost naş în urmă cu circa 20 de ani (doi sibieni de etnie germană, necunoscuţi publicului larg) se afla în România în jurul datei de 20 noiembrie, cînd a venit să-l felicite pentru „victorie”.

Acum, aceştia s-au întors cu familia Iohannis în SUA. Sursele mai spun că aeronava cu care a plecat sasul peste Ocean a decolat de pe aeroportul din Frankfurt, joi, în jurul orelor 18, către Washington, iar de acolo, abia duminică familia Iohannis îşi va continua drumul spre Miami.

Adevărul este că sîmbătă Iohannis a avut discuţii cu diverşi membri ai Serviciilor Secrete americane, care îl vor studia cu atenţie. Această vizită e foarte costisitoare, ea fiind plătită din bugetul Administraţiei Prezidenţiale, care suportă costurile călătoriei viitorului cuplu prezidenţial, dar şi costurile pentru deplasare, salarii, diurne etc., pentru doi şoferi SPP, doi aghiotanţi şi două gărzi de corp – cîte un cadru din fiecare categorie pentru Klaus Iohannis şi pentru Carmen. Faptul că aparatul de protecţie şi pază s-a deplasat „la dublu” în SUA ne mai indică şi altceva: cei doi soţi au programe separate – în timp ce Iohannis va fi îndoctrinat de americani, consoarta va face un program separat de shopping, plajă etc., cel mai probabil în compania finilor. Dacă la aceste cheltuieli făcute cu deplasarea de personal în SUA adăugăm cheltuielile de cazare, închirieri de maşini etc., vom constata că vizita privată a lui Iohannis în SUA sare lejer de 100.000 de dolari, bani tocaţi în condiţiile în care Căpşună Vodă nici măcar nu a ajuns să depună jurămîntul.

Din tot vârtejul creat de alegerile prezidenţiale în spaţiul carpato-danubiano-pontic, au rămas la suprafaţă aceste vorbe: „România lucrului bine făcut”.

Le putem întâlni şi acum, pe afişele înfăţişând figura de „homo teutonicus” a preşedintelui proaspăt ales. Pe stâlpi, pe panouri, pe bannere şi pe geamurile de la sediile unor partide politice, această lozincă se insinuează obsesiv în ochii trecătorilor.

Între noi fie vorba, această lozincă reprezintă dorinţa secretă a românilor, sătui de debandada existentă în structurile statului, în societate, în viaţa de zi cu zi. Pentru că o viaţă dusă în absenţa unor reguli stricte, sub influenţa hazardului şi a legii junglei a ajuns de nesuportat. Delăsarea şi ignoranţa din spatele principiului „Las’ că merge şi aşa” stau la baza funcţionării unui stat corupt şi indolent cu cetăţenii săi. Stat în care doar jaful sistematic şi închinarea la porţi străine reprezintă un lucru bine făcut.

Poate că această dorinţă secretă a românilor i-a făcut pe mulţi dintre ei să creadă în lozinca lui Johannis şi să-l voteze masiv pe 16 noiembrie, încât acesta să devină noul preşedinte al României. Un preşedinte neamţ care să aducă ordinea şi disciplina necesare pentru ca România să devină ţara lucrului bine făcut. Fireşte, acel lucru bine făcut în administraţie şi în societate, pentru ca viaţa cetăţenilor să fie în sfârşit una mai bună. Însă cum de la dorinţă la realitate este cale lungă, să vedem ce au obţinut românii de fapt.

Primul lucru vizibil: în spatele lui herr Johannis rânjesc satisfăcuţi Blaga, Videanu, Flutur şi marele tartor-Băsescu. Gaşca portocalie care zbiară din toţi rărunchii că „şi-a luat ţara înapoi”. Pentru a o jefui mai departe. Lucru bine făcut? Ja, mein herr !

O Românie la remorca Germaniei.

Unde pădurile ţării, „aurul verde” sunt defrişate în mod barbar pentru a asigura la preţ de nimic masa lemnoasă brută necesară industriei germane de mobilă pentru a-şi realiza exportul în valoare de 9,1 mld euro anual. Unde o fabrică de rulmenţi (cea din Braşov) ce exporta rulmenţi marca URB a fost distrusă pentru a face loc companiei Schefler. Unde capacităţi industriale din Sibiu, Sebeş, Cugir, Orăştie care exportau produse româneşti au fost înlocuite cu ceva fabrici nemţeşti, care nu pentru România lucrează! O Românie care nu are voie să promoveze relaţii economice cu Federaţia Rusă sau China pentru a se dezvolta. Aceste relaţii economice sunt rezervate exclusiv Germaniei, naturlich! Românii trebuie doar să furnizeze pentru Germania sclavii care să facă menaj, să spele WC-uri, să facă salahorie şi igiena la bătrâni! Lucru bine făcut? Ja, mein herr !

Fireşte, se menţine în acelaşi timp statutul de colonie americană al României.

Se consolidează „instituţiile statului de drept”, releul prin care voinţa Washingtonului dictează direct şi necondiţionat pe plaiurile mioritice. Poate de aceea nici nu mai este nevoie de un ambasador, ci de un simplu însărcinat cu afaceri, pe post de curier între Washington şi numitele instituţii. Simplu şi eficient. Lucru bine făcut? Yes, sir!

De asemenea, conform faimosului pergament de robie numit „parteneriat strategic”, România îşi va trimite militarii pe post de carne de tun la dracu-n praznic, în faimoasele „teatre de operaţii”.A permis deja instalarea bazelor americane, instalarea scutului antirachetă. Va face tot posibilul pentru creşterea contribuţiei la bugetul NATO. Lucru bine făcut? Yes, sir!


Autorităţile române au concesionat deja terenuri de exploatare către Chevron, 

care a început deja explorările pentru descoperirea ipoteticelor gaze de şist. Nu contează că tehnologiile americanilor de la Chevron sunt poluante pentru sol şi pentru pânza freatică. Iar când localnicii se opun, jandarmeria îi ciomăgeşte de zor şi instituie o atmosferă de teroare în satele lor. Cu toate că rolul jandarmeriei este acela de a-i apăra pe oameni. Lucru bine făcut? Yes, sir !

Corporaţiile americane care operează în România decid ce se vinde, cât şi cum se vinde şi cine are acces pe piaţa autohtonă. Şi cine are acces la „job”-urile lor. Iar prin „politica de resurse umane” decid cine are drept la muncă şi cine, odată trecut de o anume vârstă, este destinat marginalizării şi morţii lente ! Lucru bine făcut? Yes, sir!


Mass-media din România,

total aservită trusturilor de presă de peste ocean, plină de „jurnalişti profesionişti” şcoliţi în State, duce, prin efortul susţinut al acestor profesionişti ai manipulării, o campanie de îndobitocire a populaţiei, de spălare a creierelor prin „tehnici de presă” din cele mai parşive.

„Marii” jurnalişti şi analişti, linguşitori ai Washingtonului exasperează publicul, seară de seară, cu elogii, ode şi imnuri de slavă dedicate unchiului Sam, într-un spectacol cât se poate de greţos. Lucru bine făcut? Yes, sir !


Iată că avem o sumedenie de lucruri bine făcute în România!

Însă toate aceste lucruri nu sunt spre folosul ţării, ci spre folosul altora. Care vor exploata această ţară până la ultima picătură de vlagă ! Şi apoi se vor descotorosi de ea ca de o cârpă uzată!

Cum s-a ajuns în această stare imposibilă? Prin viclenia şi rapacitatea „aleşilor”, uniţi între ei prin dorinţa de înavuţire şi cu gena trădării în sânge!


Ce a făcut poporul român pentru a-i sancţiona pe aceştia ?

La democraticul exerciţiu al votului, a votat mai mereu aiurea ! Iar când voinţa sa, exprimată prin vot, a fost aruncată la gunoi prin decizia cancelariilor occidentale, ce a făcut acest popor român? Din cei 7,4 milioane de oameni care au spus DA la referendumul din 2012, doar câteva sute din aceştia au fost hotărâţi să-şi apere votul în stradă. Toată această lucrare a poporului prin puterea palmelor sale poate fi definită în două cuvinte: lucru manual. Un lucru bine făcut, din păcate!

Dumnezeu a dat poporului român bogății naturale care l-ar fi făcut să trăiască cel mai bine din Europa. Din păcate la doar 20 % din el, i-a dat caracter, dorință de a face performanță și încredere în propriile forțe.

Să fi fost vorba doar de patriotismul unui singur om de vină (președintele Nicolae Ceaușescu) atunci cînd România era o țară puternică din punct de vedere economic sau mai degrabă, de piramida ierarhiei valorice românești care avea la vîrf 20 % din acei români cu caracter și buni profesioniști?

De ce și-au mai pus românii speranțe iluzorii pentru un viitor mai bun,

odată cu alegerile prezidențiale din 2014, atîta timp cît clasa politică a rămas încemenită în mlaștina indusă odată cu decembrie 1989 ? Ocazie cu care piramida valorilor a fost întoarsă cu capul în jos, cu voia românilor.

Am fi ipocriți dacă n-am recunoaște că statutul de membru al NATO și UE al României, precum și parteneriatul strategic cu SUA, au făcut ca alegerile prezidențiale din România anului 2014 să capete o miză geopolitică. În condițiile în care la granițele țării se derulează un război civil în care SUA, alături de UE, pe de-o parte și Rusia, pe de altă parte, au interese uriașe.

România, cea care din punct de vedere militar a ajuns o cantitate neglijabilă, capătă dintr-odată o importanță crucială, din punct de vedere al subordonării politice, întrucît este situată pe linia de contact cu Ucraina. Și SUA dorește un președinte român de tip guvernator, dispus să-i execute întocmai și la timp ordinele, oricare ar fie ele.

E Washingtonul vinovat că ne cunoaște perfect istoria ?

Că fratele-și scurta de cap domnitorul promițînd Înaltei Porți că-i dă mai mult decît acesta ? A fost vinovat Ceaușescu că a încercat și a reușit să împiedice pentru o vreme aceste practici, adică trădare și dat pe degeaba avuția națională ? De ce l-am omorît pe Ceaușescu? Nu cumva ca să ne întoarcem la vechile practici cu Înalta Poartă ? Nu sunt oare aceiași americani, de ce atunci s-a putut să nu tratăm în genunchi cu ei și acum nu?

Dată fiind conjunctura amintită anterior, a avut posibilitatea să se înscrie în cursă și a candidat doar cine a avut susținerea unor formațiuni politice puternice sau a unor grupuri de afaceriști care controlează trusturi media de top. Sfera ambelor noțiuni incluzînd drept criteriu de success, consimțămîntul dat de Înalta Poartă, reprezentată azi de Washington și parțial Bruxelles.

Din acest motiv, orice s-ar fi întîmplat, în turul doi nu puteau accede decît Ponta și Iohannis, percepuți de Washington ca avînd cel mai mare potențial în calitate de executanți. Așadar n-a fost deloc o competiție în care toți candidații să beneficieze de drepturi egale și în care ar fi putut câștiga oricare dintre cei 14 candidați.

Nici confruntarea din turul doi, nu s-a mai desfășurat sub forma unor dezbateri televizate între cei doi candidați, care să reliefeze care are profilul cel mai apropiat de fișa postului președintelui României. Dezbateri care datorită experienței politice și inteligenței native, l-ar fi favorizat clar pe Ponta.

În locul dezbaterilor, conducerea ostilităților a fost preluată pe nesimțite, de VIP-urile așa numitelor aparate de transmitere, considerate neoficial drept ”a patra putere în stat”. Adică de instituțiile media private, aservite unuia sau altuia dintre cei doi candidați. Populația României neînțelegînd de fapt că aceste instituții profită că dețin monopolul de transmitere către electorat a legitimității și a autorităţii candidatului dorit doar de ele.

Sincronizîndu-se magistral cu diversiunile create de profesioniști la votul din diaspora, acea parte a presei susținătoare a lui Iohannis a surclasat-o net pe cea aservită lui Ponta, prin tupeul de a-și lua cu de la sine putere, dreptul de a legitima o diversiune. Pe care a prezentat-o ca fiind un act de patriotism autentic. Uzînd din plin de procedee agresive de generare a unei indignări fără suport real. Cu scopul de a induce electoratului din țară o stare de nervozitate în turul doi al alegerilor prezidențiale, menită să-l facă să reacționeze la urne emoțional și nu rațional. Și spre surprinderea celor care credeau că diversiunea din decembrie 1989 nu mai e posibilă, iată că ea a fost re-editată în 2014.

Ca o concluzie, cîțiva patroni media sunt cei care controlează total electoratul din România. Afișînd o falsă conştiinţă imparțială, care ascunde scopurile reale și apartenenţa la aceași clasă de parveniți ca și baronii formațiunilor politice aflați în spatele candidatului marionetă la președinție, pe care-i susțin.

Campania prezidențială s-a consumat, odată cu ea și momentul adevărului, cînd grîul s-ar fi putut separa de neghină. Niciunul din cei patru candidați, cu șanse să acceadă în turul doi, n-a suflat o vorbă despre Roșia Montană.

Deși, în urmă cu un an subiectul ”Roșia Montana” ținea capul de afiș al presei românești și Capitala era luată cu asalt zilnic de zeci de mii de protestatari care-și ziceau ”hipsteri”. Trusturile media se întreceau în a-i prezenta pe așa-zișii „reformatori politici şi sociali", în timp ce pe președintele Traian Băsescu, îl lua gura pe dinainte afirmînd că „Soros nu trimite ONG-urile în stradă” .

Unde sunt acești reformatori politici și sociali cu pancardele ”Salvați Roșia Montană ” ? Or fi prea ocupați să lipească afișe cu Elena Udrea, Claus Iohannis sau Călin Popescu Tăriceanu ? Dar cele cîteva sute de vedete ”de bine” ale USL îmbrăcate în haine de firmă care se amestecau, cel mult o oră, printre adevărații protestatari din ianuarie 2012 din Piața Univeristății pentru ca Antenele lui Felix să-i filmeze și să le ia doar lor interviuri?

Guvernanții post-decembriști s-au plîns continuu că ei au cele mai bune soluții dar le lipsesc banii de investiții și de aceea econmia României a fost într-o permanentă cădere liberă.

Ca să fim cinstiți cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că pentru a concepe un proiect de țară e nevoie de competență profesională. Și în campania pentru alegerile generale din anul 2000, cineva le-a reamintit guvernanților că stau pe un morman imens de bani și că doar reaua credință și aservirea intereselor străine României, i-a împiedicat să guverneze în folosul românilor.

Din hărţile cu zăcămintele minerale ale Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica”, în 1989 Ceauşescu știa că în munţii României existau 6.000 tone aur, care acum au ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Ceauşescu programînd un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât BRCE ( care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex ), să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare. Fond anual de cel puţin 8 miliarde USD, urma să fie investit prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România.

Pe lângă aur, în aceleaşi zăcăminte se află cantități și mai mari de metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc, evaluate azi la 100 de miliarde de euro.
Ce s-a întîmplat după 1990 cu toată această infrastructură pregătită să începă lucrul în beneficiul poporului român ?

1. IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.

2. Sub ”atenta monitorizare” a veșnicului guvernator BNR, Mugur Isărescu, BRCE ( Bancorex ) a fost mai întîi devalizată, fuzionînd prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR). Astfel că la privatizarea din 2006 a BCR, poporul român a mai fost obligat să plătească și suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre date Bancorexului de clientela politică post-decembristă.

3. Pentru ca aurul să nu mai poată fi extras niciodată de către companiile de stat românești, pentru a alimenta investițiile preconizate de Ceaușescu, în 2002 BNR a găsit o soluție să renunțe la depozitele de lingouri din aur. Combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat), i s-a retras dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur.

4. Interzicerea accesului românilor la propriul aur şi la metalele rare, a debutat prin emiterea licenţei de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation. Inițiată de către ministrului Industriilor, Radu Berceanu.

5. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Simultan cu acestea, Legea minelor a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur începe de la 20%.

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.

După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare.

Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.


Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. 

Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. 

În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc.

Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu.

Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

Sursa:https://www.facebook.com/pages/Noua-Ordine-Mondială/143141262536653?hc_location=timeline