Exerciţiu de imaginaţie: Bine ai venit în România zilelor noastre, Ceauşescu!

Exerciţiu de imaginaţie: Bine ai venit în România zilelor noastre, Ceauşescu! 

De Marina Stan

Aşa s-a trezit. În mijlocul Bucureştiului, în traficul infernal de la ora 18.00. Murdar, cu un sacou rupt în coate, cu pantalonii jigăriţi, cu părul vâlvoi şi uşor ameţit de haos. Se uita în stânga şi în dreapta. Claxoane, praf, gunoaie şi un maidanez. Era imaginea dezolantă pe care o avea în faţa ochilor.

Şi acum încotro? Primul lui gând de la ’89 încoace. A hotărât să se ducă în parc. Acolo era linişte. Liniştea de care avea nevoie pentru a medita. Uşor de zis, greu de făcut. Care parc? Unde e parcul?
Oamenii treceau nestingheriţi pe lângă el. Un băiat de vreo 14 ani îl depăşeşte în goană mare, lovindu-l cu ghiozdanul:

-Ce dracu faci? Stai în drum ca prostu’? Hodorogule! Moş nebun...

Ochii lui sclipeau a neînţelegere. Ce naiba fac aici? Unde sunt? Parcă văd România, dar unde sunt tovarăşii mei? Oamenii ăştia sunt scăpaţi de la nebuni. Asta nu-i România mea. Cum de sunt atâtea maşini? Atâtea afişe colorate şi feţe necunoscute. Asta e nebunie curată. Unde-i respectul pentru mine? Eu, „Făurarul României Socialiste”, am ajuns în mijlocul unei Românii demnă de milă. Cine o conduce acum? Ce s-a ales de România mea? Ce zic tovarăşii despre asta?

Dictatorul era speriat de haosul din jurul lui. Nimeni nu-i dădea atenţie. Acum arăta altfel, dar gândea la fel. În mintea lui toate acele lucruri nu aveau sens. Nu ar fi dat nicio felie de pâine pe oamenii pe care-i vedea, cum nici oamenii prezentului n-ar fi dat niciun scuipat pe el la cât de jerpelit era. Se agitau şi se grăbeau să ajungă acolo unde aveau treabă. Presiunea mulţimii îl împingea în mijlocul aglomeraţiei... neuronilor.

Biroul Politic ar trebui să vadă haosul ăsta. Ştiam eu că nu sunt în stare de nimic. Lenuţa ar fi ştiut ce să facem în aceste condiţii. Securitatea nu şi-a mai făcut treaba de mult. România asta se clatină din temelii. Unde sunt portretele cu mine? De ce sunt atâtea magazine? De ce toată lumea stă cu o oglindă în mână şi poartă dopuri de urechi? Ce fel de oglindă e aia care luminează şi de ce dopurile au fire?

-Hei! Tu de acolo. Boşorogule, ia vino! Azi am făcut bani frumoşi şi dau băut.
-Cine? Eu?
-Da, tu? De pe ce planetă eşti? Vino încoace! Aici e locul unde ne facem noi treaba. Azi a fost o zi de succes.
-Uite câţi bani am! Hai să bem ceva.
-Da tu cine eşti, tovarăşe?
-Ion, tovarăşul, dacă zici matale...
-Ce e azi?
-Luni. Proastă zi. Toţi sunt stresaţi. Dar am reuşit să fac rost de 10 lei până acum. E o sumă frumuşică pentru începutul ăsta de săptămână.
-În cât suntem?
-În 5 cred.
-5 ce? Vorbeşte...
-5 septembrie.
-Şi anul?
-Anul? Nu eşti de pe aici, nu? În 2014. Te-ai tâmpit sau ce ai? Nici măcar atât nu ştii?!
-Eu sunt Nicolae Ceauşescu şi îţi cer să-mi arăţi respectul cuvenit. Altfel...
-Altfel ce? Uitaţi, uitaţi!!! Lume, lumee... Aici e Nicolae Ceauşescu!

În scurt timp, a început haosul! S-a strâns o mulţime de oameni în jurul lor. Unii aclamau, alţii râdeau, alţii pur şi simplu erau uimiţi de cele zise: „Tovarăşe, tovarăşe...” se auzea glasul tremurând al unei bătrâne.

-Staţi la locurile voastre, tovarăşi!

Sursa:http://adevarul.ro