Generaţia tânără se transformă într-o generaţie de zombie fideli sistemului

Generaţia tânără se transformă într-o generaţie de zombie fideli sistemului

by Lupul Dacic

Adăugaţi o legendă

Tehnologia ca fabrică de “zombi” | Lumea lui Teonymus

“Niciodată lumea nu a mai atins un nivel tehnologic atât de ridicat”- îşi spune omul modern cu încântare… Şi aşa şi este! Atâtea lucruri care erau imposibile altădată, au devenit astăzi o banalitate. Nu ne mai miră că putem vorbi cu cineva aflat la mii de kilometri depărtare cu ajutorul unei “bucăţi de plastic”, că îl şi putem vedea într-o “sticlă” dacă dorim sau că-l putem vedea în persoană, zburând la el cu un avion. Tehnologia a făcut aproape totul posibil şi uşor. Maşinile ei ne-au scutit de atâta muncă… Noi nu mai trebuie decât să le supraveghem din când în când, iar în restul timpului, ne putem “bucura” cu adevărat de viaţă. Cu toate acestea, simţim că parcă niciodată nu am avut atât de puţin timp pentru noi.

Şi cum ar fi altfel dacă acel timp liber este “ocupat” tot de tehnologie? Cum ar fi altfel dacă am ajuns să echivalăm distracţia cu folosirea unor produse tehnologice? Cum ar fi altfel dacă toată ziua suntem atraşi de nişte bucăţi de plastic?

Tehnologia ne-a acaparat cu totul pe foarte mulţi dintre noi, transformându-ne într-un fel de “zombi”. Nu credeţi? Vă invit să faceţi un mic experiment şi să renunţaţi, vreme de o săptămână, la net, smartphone, tablete, calculatoare, console de jocuri, TV etc.. Dacă nu veţi fi în stare “să rezistaţi” fără ele, atunci sunteţi un “zombi” sau cel puţin, sunteţi pe cale de a ajunge unul…

Mulţi dintre noi, oriunde mergem, stăm nedezlipiţi de ecranele smartphone-urilor, pentru că am ajuns să ne hrănim cu “like-uri” şi “comentarii”. Nu mai trăim o viaţă normală, ci una virtuală, una în care avem sute şi mii de prieteni care ne apreciază. Aşa înţelegem noi din “like-ul” primit, din rândurile frumoase lăsate pe “pagina” noastră. Dar pe câţi i-am determinat să ne aprecieze în viaţa reală? Pe câţi apreciem noi în viaţa reală? În viaţa reală e mult mai greu să primeşti şi să acorzi aprecieri, nu e ca şi cum ai apăsa pe un buton şi ai merge mai departe. Şi deci, ne întoarcem în cea virtuală şi ne hrănim cu iluzii…

 Sursă foto: mymodernmet.com

Noi, cei care am prins măcar anii ’90, mai ştim ce înseamnă o viaţă reală. Ştim ce înseamnă să copilăreşti normal, să te caţeri într-un copac, să te joci “de-a v-aţi ascunselea” sau “ţară, ţară, vrem ostaşi!”. Mulţi copii de azi nu mai ştiu, pentru că părinţii i-au dat voie tehnologiei să le răpească farmecul copilăriei. Am rămas şocat când am văzut copii jucând jocuri violente, pentru persoane de peste 18 ani, şi asta cu permisiunea părinţilor. Şi eu am mai jucat jocuri video când eram copil, dar de la Mario la GTA V e o diferenţă ca de la cer la pământ…

 Sursă foto: mymodernmet.com

Apoi, tehnologia ne-a făcut pe mulţi dintre noi să nu mai fim aşa de raţionali. E ea “inteligentă” şi pentru noi. Altfel nu-mi explic nevoia de a te fotografia până şi alături de sicriele în care zac trupurile unor persoane care ţi-au fost dragi… De fapt, niciodată prostia nu a avut atât de multe posibilităţi de propagare, nu numai la nivel naţional, ci global.

De fiecare dată când prostia “dă în floare”, se găsesc milioane care se grăbesc s-o “polenizeze” în mediul virtual. De pildă, mai înainte a fost moda “duckface-urilor” în fotografii, acum a apărut o altă inepţie numită “selfie”. Oamenii se fotografiază singuri şi toată lumea se comportă de parcă asta ar fi nu ştiu ce tehnică revoluţionară. Sunt atâtea şi atâtea alte astfel de exemple de te doare capul numai dacă te gândeşti la ele. Sau poate că pe tine nu te doare…

Tu alegi: o foloseşti ca om liber sau accepţi să te facă un “zombi”?

Societatea civilă este în acest moment un teatru de război

De vorbă cu Eugen Jercan despre România reală 

La aproape un an de la lansarea „Asociaţiei Părinţilor pentru o Educaţie Sănătoasă” (iniţiativa unui grup de părinţi care şi-au propus să lupte pentru menţinerea unui climat moral sănătos în mediul şcolar şi în familiile din România), reluăm dialogul cu Eugen Jercan, directorul executiv al acestei asociaţii, pentru a afla care sunt principalele probleme cu care se confruntă părinţii şi copiii în societate românească.

- Domnule Eugen Jercan, care au fost activităţile asupra cărora v-aţi concentrat în anul care a trecut?

- În linii generale, am încercat să monitorizăm situaţia din domeniul educaţiei, al sănătăţii şi al protecţiei copiilor, făcând anumite demersuri pe lângă autorităţi pentru a clarifica problemele punctuale pe care ni le-au sesizat părinţii în tot acest timp.

De pildă, am reuşit să obţinem un răspuns destul de ferm al Ministerului Educaţiei privind legătura dintre accesul la educaţie şi neobligativitatea vaccinării copiilor. Aşadar, din punct de vedere legal, vaccinurile nu sunt obligatorii în România şi, implicit, nu este necesar să fie vaccinat copilul atunci când e înscris la şcoală sau la grădiniţă.

- Și totuși, se mai întâlnesc cazuri de copii care nu au fost primiţi în instituţiile de învăţământ din cauză că le-a lipsit dovada vaccinării…

- În mod paradoxal, a apărut o contradicţie între hotărârea Ministerului Învăţământului şi o alta, a Ministerului Sănătăţii, venită ulterior, parcă pentru a repara „greşeala” făcută de celălalt minister. S-a dat o hotărâre aberantă din punct de vedere legal, în flagrantă contradicţie cu legile actuale, prin care sunt ameninţaţi cu amenda directorii de şcoli ce acceptă să înscrie copii care nu sunt vaccinaţi.

- În asemenea cazuri, ce pot face părinții?

- Este un abuz. Dacă nu se reuşeşte înscrierea copilului, există soluţia de a fi chemat în judecată Ministerul Sănătăţii. Iar dacă şi o singură persoană câştigă acest proces – ceea ce e foarte probabil, căci legea e de partea noastră! – atunci hotărârea de guvern respectivă nu ar mai avea efect juridic. Noi asigurăm în prezent o consultanţă juridică pe această temă şi există deja două persoane care vor să dea în judecată Ministerul.

„Un asediu împotriva învăţământului românesc”

- Ca multe alte domenii ale societăţii noastre, învăţământul se confruntă cu o criză majoră, care se reflectă în rezultatele dezastruoase pe care elevii le obţin în ultimii ani la examenele naţionale şi la bacalaureat, precum şi în scandalurile mediatice în care sunt implicaţi profesorii şi elevii. De ce credeți că s-a ajuns aici?

- Statistic vorbind, în ultimii douăzeci de ani am asistat la o degradare continuă a învăţământului. Din 1990, peste 20.000 de şcoli s-au închis sau au fost comasate, peste 30.000 de cadre didactice au părăsit sistemul, iar numărul elevilor a scăzut cu mai bine de 1,5 milioane. Din păcate, aceste statistici nu sunt mediatizate şi nici nu am găsit vreo analiză competentă a acestui fenomen. Asistăm, după cât se pare, la un asediu împotriva învăţământului românesc.

Deşi permanent autorităţile declară că educaţia este un domeniu de interes naţional, finanţarea deficitară a acestui sector plasează ţara noastră în afara statelor civilizate. Mai mult, cu toate că lipsa banilor este folosită mereu drept scuză pentru situaţia în care a ajuns învăţământul, autorităţile iau decizii care implică niştecosturi care nu se justifică, ţinând cont de studiile de specialitate – și mă refer mai ales la cele realizate de cercetători din străinătate. Una din decizii, de pildă, vizează digitalizarea învăţământului românesc, prin introducerea de tablete încă din primii ani de studiu. Există numeroase cercetări care demonstrează faptul că utilizarea de la vârste fragede a tehnologiei pune în pericol dezvoltarea normală a copiilor. Grav este însă faptul că aceste decizii sunt luate fără a fi consultaţi toţi factorii implicaţi în procesul educaţional – şi în primul rând părinţii, care, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt direct răspunzători de creşterea şi educarea copiilor şi care, teoretic, ar trebui să fie parteneri ai şcolii, inclusiv în deciziile pe care reprezentanţii acesteia le iau.

În acest sens, un lucru extrem de grav pe care l-am constatat e faptul că rolul părinţilor în creşterea şi educarea copiilor este neglijat de autorităţi, contrar prevederilor legislaţiei în vigoare. Deşi declarativ toată lumea recunoaşte şi încurajează rolul părinţilor în creşterea şi educarea copiilor, în fapt lucrurile sunt exact pe dos, părinţii fiind forţaţi, din raţiuni financiare, să-și petreacă prea puţin timp alături de copii, abandonându-i (dacă putem spune aşa) în braţele autorităţilor. Iar autoritățile, la rândul lor, îi așteaptă „cu brațele deschise”: au anunţat că doresc scăderea vârstei de la care învăţământul să fie obligatoriu – în primă fază de la vârsta de cinci ani, iar mai apoi de la trei ani. Așadar, cei „şapte ani de-acasă” se vor înjumătăţi, iar bazele educaţiei, atât de necesare unei dezvoltări normale a copiilor, vor fi puse undeva în afara familiei.

- Și ce părere aveți, părinţii îşi cunosc drepturile?

- Aproape deloc! Dar ar fi extraordinar să le afle. Se vorbeşte mult despre „drepturile omului”, însă acest concept este instrumentat în funcţie de interesele celui care are puterea şi banii. În acelaşi timp, e foarte greu în România să-ţi aperi drepturile ca persoană particulară, căci asta înseamnă că ar trebui să te lupţi singur împotriva unui întreg sistem. Şi nu-i vorba numai de sistemul de stat, ci şi de o mulţime de O.N.G.-uri care acţionează aproape întotdeauna împotriva intereselor românilor. Deşi strigă permanent că vor binele copiilor noştri (sau al nostru, al tuturor), cer să fie aplicate măsuri care subminează în mod evident interesele noastre. Parcă ne-am fi întors în comunism, când totul se făcea în numele „binelui comun”, inclusiv închiderea în puşcării şi schingiuirea a sute de mii de oameni…

„Instituţiile de stat parcă ar fi paralizate”

- Trăim totuşi într-un stat democratic…

- Într-un stat în care drepturile omului sunt instrumentate de cei care au banii, cei care au puterea sau sunt mai vocali la un moment dat în societate. Bineînţeles, mass-media joacă un rol foarte important în tot procesul acesta.

Să vă dau un exemplu. Îmi vine acum în minte o masă rotundă organizată de C.N.A. pe tema violenţei în şcoală, în cadrul căreia reprezentanta „Active Watch” (o organizaţie care monitorizează presa) susţinea cu „aplomb ştiinţific” că nu există nici un studiu care să dovedească legătura între violenţa în mass-media şi violenţa în lumea reală (!). Aşadar, discursul ei era de susţinere a mesajului violent în mass-media – care, potrivit a peste 2.500 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate numai în S.U.A, cultivă şi naşte violenţă în societate. Afirmaţiile acestei doamne erau făcute în prezenţa mai multor secretari de stat, reprezentanţi ai unor asociaţii din domeniul protecţiei copilului şi educaţiei, şi chiar în faţa unor specialişti în problema educaţiei şi a unor reprezentanţi ai poliţiei române! Ne putem întreba: ce fel de monitorizare urmăreşte această asociaţie? Drepturile cuile apără? Și asta în condiţiile în care, în România, ca urmare a violenţei virtuale, agresivitatea copiilor a crescut la cote de neimaginat. Periodic, mass-media însăși aduce în centrul atenţiei fapte grave de violenţă petrecute în şcoală, fapte care, iată, de cele mai multe ori sunt muşamalizate chiar de către cei ce ar trebui să asigure protecţia copiilor noştri…

- Și care este atitudinea instituţiilor de stat?

- Nu ştiu ce se întâmplă, parcă ar fi paralizate. Legat violenţa în şcoală, trebuie precizat că la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale nu există nici o statistică a acestui fenomen, ci doar strategii şi planuri de acţiune – pe care nimeni nu le aplică. Practic, copiii sunt condamnaţi să se descurce cum pot, pe cont propriu, atunci când se confruntă cu un act de violenţă în incinta şcolii!

În ceea ce priveşte mass-media, o să mai amintesc un caz cu care asociaţia noastră s-a confruntat şi care explică, într-o bună măsură, impasibilitatea celor care ar trebui să asigure protecţia copiilor noştri, inclusiv în ceea ce priveşte programele de televiziune sau radio.

La începutul anului 2014, un părinte ne-a semnalat îngrijorat faptul că există riscul ca pe un post de televiziune pentru copii din România să fie difuzat un episod dintr-un serial deja difuzat în S.U.A., în care se făcea propagandă vădită aşa-zisei „familii homosexuale”. Drept urmare, ne-am adresat Consiliului Naţional al Audiovizualului, atrăgând atenţia că materialul respectiv contravine legislaţiei româneşti în vigoare, subliniind rolul pe care părinţii îl au în creşterea şi educarea copiilor şi cerând oprirea de la difuzare a episodului respectiv. Răspunsul C.N.A. a fost năucitor: ne-au transmis că nu pot interveni în grila de programe a unei televiziuni care deţine licenţă de difuzare într-un alt stat al Uniunii Europene şi că, oricum, pot sancţiona un anumit material doar după ce a fost difuzat!Astfel ne-au dat de înţeles că C.N.A. acţionează doar după ce agresiunea a fost săvârşită.

„Ajungem să trăim într-o realitate pe care alţii o creează pentru noi”

- Care credeţi că e cea mai importantă provocare privind educaţia copiilor noştri în ziua de azi?

- Sunt multe, şi poate că o analiză nu-i uşor de făcut. Dintre toate provocările, în prim-plan mi se par a fi presiunile care se fac pentru introducerea ca obligatorie a aşa-zisei educaţii sexuale în învăţământul românesc. Deşi controversată în Occident, din cauza manierei agresive şi anti-creştine în care este abordată, în România tema „educaţiei sexuale” a fost intens mediatizată în ultimii ani într-o perspectivă pozitivă. Astfel, la presiunea unor grupuri obscure, autorităţile pregătesc introducerea obligatorie a orelor de „educaţie sexuală” în programa şcolară. Promotorii sexualizării copiilor şi tinerilor ar vrea ca aceste ore să fie realizate conform unor standarde dezastruoase din punct de vedere moral, pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii le-a realizat în anul 2010.

În acest sens, la nivelul mai multor ministere au fost constituite comisii şi grupuri de lucru care au ca scop implementarea acestei măsuri. Ce ne îngrijorează e că, din aceste comisii şi grupuri de lucru care iau decizii ce îi vizează în primul rând pe copiii noştri, tocmai cei care ar trebui să-i reprezinte pe acești copii, adică părinţii, nu sunt prezenţi! În schimb, sunt prezente diverse organizaţii non-guvernamentale care au ca scop schimbarea comportamentelor adolescenţilor şi tinerilor. Mai mult, toate aceste asociaţii au în comun cel puţin unul din aceste trei puncte: militează pentru educaţia sexuală, drepturi sexuale şi reproductive; doresc scoaterea icoanelor din şcoli şi a religiei din programa şcolară; vor ca activităţile Bisericii să nu mai fie finanţate şi de stat.

- Care este motivul pentru care aceste asociaţii pot avea o influenţă atât de mare şi de semnificativă? Ce reprezentativitate au la nivelul populaţiei României?

- Ceea ce nu s-a înţeles încă de societatea civilă românească după ʼ89 e faptul că, în ceea ce înseamnă sistem democratic în societatea actuală, nu contează atât de mult părerea majorităţii, pe care nu o mai cercetează nimeni, ci activitatea, zgomotul, prezenţa mediatică pe care o au asociaţiile non-guvernamentale care se insinuează ca reprezentante ale societăţii civile. De pildă, douăzeci de astfel de asociaţii – formate din maximum două sute de membri activi, majoritatea remuneraţi – fac tot atâta zgomot şi sunt luate în seamă poate cu mult mai mult decât întreaga Biserică Ortodoxă sau chiar decât toate organizaţiile creştine care luptă pentru familie şi viaţă din România. E vorba așadar de o opoziţie a circa două sute de persoane la câteva milioane de credincioşi practicanţi şi familişti! Deci nu numărul contează, ci zgomotul sau vizibilitatea mediatică pe care o au. Printr-o politică mediatică bine pusă la punct, aceştia devin creatorii opiniei publice româneşti, supusă evident vectorului de opinie mass-media.

- Vă rugăm să ne daţi un exemplu, ca să putem înţelege mai bine fenomenul.

- Să luăm de pildă Asociaţia APADOR-CH care, împreună cu alte şase organizaţii, au reuşit să blocheze modificarea „Legii pentru prevenirea şi combaterea pornografiei”. În anul 2011 s-a încercat modificarea legii în sensul creşterii protecţiei copiilor şi a celor care nu doresc accesul acestor materiale pe calculatoarele lor. Mai exact, patruzeci şi cinci de asociaţii care luptă pentru familie şi copii ceruseră ca furnizorul de Internet, la cererea individuală a consumatorului, să blocheze acele site-uri care transmit mesaje pornografice. Ce poate fi mai democratic decât ca statul să te protejeze în faţa riscului uriaş pe care îl reprezintă accesul liber al copiilor la un Internet în care pornografia constituie mesajul cu cea mai mare răspândire în între paginile acestuia, adică peste 40%?!

Ei bine, în acel moment „Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului” (APADOR-CH) şi celelalte şase asociaţii s-au împotrivit acestei măsuri, de parcă consumul de pornografie ar fi unul din drepturile fundamentale ale omului! Și asta cu toate că se ştie că pornografia dă dependenţă, afectează major sănătatea psihică şi somatică a copilului, scade performanţele şcolare, creşte rata infracţionalităţii – şi lista ar putea continua. Aşadar, cei care ar trebui să apere drepturile copilului, chiar drepturile constituţionale, apără una dintre cele mai eficiente modalităţi de a distruge individul şi comunitatea umană.

- Și cum s-a ajuns, totuși, la blocarea acestei legi?

- În primă fază, efectul acţiunii celor patruzeci şi cinci de asociații pro-familia a fost extraordinar. Parlamentarii din cele două Camere s-au arătat foarte deschişi, cu mici excepţii. Însă legea s-a tot învârtit în Parlament aproape un an de zile, suficient cât reprezentanţii acestor asociaţii pro-familie să-şi reducă prezenţa în Parlament. Vedeţi dumneavoastră, e vorba de un fel de luptă de gherilă: trebuie să fii acolo permanent, să te zbaţi, să te faci auzit în mass-media – ceea ce, pentru reprezentanţii acestor asociaţii nu e atât de ușor. Majoritatea sunt voluntari, iar voluntariatul se face în timpul liber. E greu să fii prezent săptămână de săptămână în Camera Deputaţilor sau în Senatul României, și asta luni de zile, în momentul în care ai o familie de întreţinut şi un serviciu care nu-ţi permite să lipseşti.

În schimb, cei care luptă împotriva familiei, a drepturilor noastre şi ale copiilor noştri, ei sunt bine organizaţi, lucrează full-time. E vorba de vreo sută de organizaţii care dispun de mijloace financiare fabuloase, de personal angajat şi de sprijinul mass-media. Angajaţii lor îşi cunosc foarte bine meseria. Sunt pregătiți să devină buni avocaţi ai ideologiei pe care o apără – ceea ce normal că-i face mai eficienţi. Au strategii bine puse la punct şi cunosc foarte bine mecanismele şi discursurile care să reducă la tăcere chiar şi pe cel mai tenace parlamentar în apărarea drepturilor noastre, ale românilor. Prin urmare, aceştia sunt cei care devin „reprezentanţii” poporului român, ai societăţii civile – chiar dacă în spatele lor nu se află nici măcar nişte minorităţi, ci doar nişte grupuri de interese! Aceste entităţi care nu au absolut nici o legătură cu valorile tradiţionale ale poporului român, pe care, din contră, le vor anihilate, ajung să determine autorităţile să ia decizii în numele nostruşipentru noi, conform unor principii străine de modul de viaţă românesc. Practic, ajungem să trăim într-o realitate pe care alţii o creează pentru noi…

„Copii şi tinerii sunt miza acestui război”

- Și ce putem face în această situaţie?

- În primul rând, trebuie să conştientizăm unde ne aflăm şi care sunt mijloacele prin care ne putem apăra ca şi comunităţi. Aproape că nu se mai poate vorbi de salvareindividuală. Trebuie să ne unim forţele şi să facem ceva împreună. Însă, când spun aceasta, nu mă gândesc la voluntariat. Desigur că și voluntariatul își are importanţa lui, numai că, vedeți, se face în limitele timpului liber al fiecăruia, care acum s-a redus din ce în ce mult.

Trebuie să înţelegem că societatea civilă nu este un organism independent, care face voluntariat şi desfăşoară doar proiecte „drăgălaşe”. Societatea civilă este în acest moment un teatru de război, în care se duc lupte grele pentru schimbarea comportamentului oamenilor, în special al tinerilor, în vederea creării unui „om nou”.

Trebuie să înţelegem că în tabăra celor care doresc impunerea unei „noi ordini” se investeşte imens. În orice război e nevoie de tehnică de luptă şi de muniţie. Pe lângă „muniţia” duhovnicească pe care suntem datori să o folosim, avem nevoie în mod evident şi de mijloace similare celor folosite de „tabăra adversă” – mijloace financiare, personal angajat etc.

Avem în vedere, aşadar, crearea unor structuri sau întărirea celor existente, prin susţinerea financiară a unui personal care să se ocupe exclusiv cu aceste lucruri, cu monitorizarea acţiunilor anti-familie şi anti-educaţie, cu reprezentarea punctului nostru de vedere în dialogul cu statul, un personal care să aibă o prezenţă permanentă în Parlamentul României în momentul când au loc discuţii care privesc familia, educaţia şi valorile morale. De asemenea, avem în vedere formarea unor buni vorbitori care să poată asigura o susţinere a punctului nostru de vedere în cel mai clar mod cu putinţă. În momentul în care, în ziua de azi, totul s-a profesionalizat, noi încercăm să ne apărăm doar când avem puţin timp liber şi cu oameni care ştiu doar că nu e bine ce se întâmplă, dar nu au competenţele necesare să ducă această luptă…

- Și credeţi că puteți obţine resursele financiare pentru a se susţine această luptă?

- Cred în primul rând că trebuie să dobândim o anumită conştiinţă civică. Să conştientizăm că, dacă nu ne implicăm cu toţii în acest război, fiecăruia dintre noi îi va fi mult mai greu mai târziu. Sunt actualmente părinţi care au ajuns în situaţia fără ieşire a incapacităţii de-a mai face ceva pentru copilul lor care a ajuns dependent, fie de jocuri pe calculator, fie de pornografie, fie de alcool şi de droguri, fie că şi-a luat lumea în cap, atras în cine ştie ce anturaj. Ei bine, acum este târziu ca să-l mai poată ajuta, însă în urmă cu şapte-zece ani, când copilul avea până în 10-12 ani, puteau să-l ajute să-şi schimbe viaţa. Vreau să spun că anumiţi factori de risc pot fi înlăturaţi din viaţa copiilor noştri dacă le este oferit un mediu mai sănătos din punct de vedere moral.

În Occident s-a înţeles lucrul acesta, în special în America, unde există nenumărate instituţii întreţinute prin contribuţii, prin subscripţii publice. Să ne gândim că dacă măcar jumătate din familiile din România ar contribui cu doar un leu pe lună pentru întreţinerea unor astfel de organisme care să le protejeze drepturile, ar fi suficienţi bani cât să fie plătiţi tot atâţia oameni cât luptă în acest moment împotriva familiei şi împotriva unei educaţii sănătoase pentru copiii noştri. Vă mărturisesc că la această concluzie am ajuns după un an de frământări şi lupte, în care ne-am trezit de nenumărate ori că nu putem face mai mult, din cauză că ne lipseau resursele.

Cred că ar trebui să dăm slavă Domnului că lucrurile încă se mai pot îndrepta! Dar nu funcţionând ca până acum. Prin societatea civilă sunt legitimate acţiunile pe care autorităţile le întreprind, măsurile pe care acestea le iau. Cei care vor să anihileze valorile noastre tradiţionale acţionează în special în domeniul familiei, al educaţiei şi al sănătăţii. Practic copii şi tinerii sunt miza acestui război. Dacă sufletele lor vor fi cucerite, atunci lumea noastră românească, aşa cum s-a născut ea în istorie şi o cunoaştem noi astăzi, va dispărea.

Fiindca in spatiul realitatii am fost avertizati si cine vrea sa inteleaga… intelege; acceptarea si supunerea fata de UE (manevrata de NATO = SUA) este sinucidere in masa.
Sa vada cat mai multi ce ni s-a spus despre intentiile, agenda de actiune a UE si despre formele persuasive de desfiintare nationala.
Oamenii nu vor sa creada ce se petrece sub comanda celor care au refacut Turnul Babel – asa arata sediul UE dar si … sediul Consiliului Suprem al Magistraturii din Romania!!!
Justitia “omului din Noua Ordine Mondiala” se substituie Justitiei Divine, tradand rolul de instrument de aplicare in lume a Legii lui Dumnezeu. Aplica legea lui Ba’al – Belzebuth cu “logica” talmudica pentru “hranirea” Statului care este de prea multa vreme un grup de talhari care folosesc forta inarmata contra individului si populatiei civile, ne-inarmate (ca sa-si poata apara viata, familia, averea, neamul, TARA!).

Părintele Justin Pârvu:
Adevaratul scop al U. E.
https://www.youtube.com/watch?v=B0XI349j5dY
ori
Scopul UE este desfiinţarea neamului românesc
https://www.youtube.com/watch?v=kyMyA03d2Nk
————-
Pr. Amfilohie [Brânză]
Impotriva Uniunii \ Sclaviei Europene , impotriva Masoneriei si Ecumenismului (2009)
https://www.youtube.com/watch?v=rdpLREMmYl8

Ziua în care copilul meu a descoperit pornografia pe iPhone-ul lui

Nu m-am gândit niciodată că mi s-ar putea întâmpla așa ceva. Am experiență în domeniul tehnologiei, așa că sunt supervigilentă în ceea ce privește controlul parental și verific frecvent căutările și istoricul site-urilor de pe dispozitivele electronice ale copiilor mei. Scriu pentru LifeSiteNews.com[1], aşa că sunt mult mai conștientă decât majoritatea oamenilor despre mizeriile care există pe Internet și despre efectele lor nocive pe care le pot avea asupra creierelor în dezvoltare (ca să nu mai spunem asupra sufletelor în creştere). De aceea am fost așa de surprinsă și mi s-a frânt inima în ziua în care am descoperit că fiul meu de 10 ani s-a uitat la imagini pornografice pe iPhone-ul lui.

Era prima zi a examenelor de final de an. Când autobuzul s-a oprit în acea dimineață, fiul meu mi-a aruncat brusc telefonul: „Hei, am uitat, n-am voie să-l țin cu mine la școală în timpul săptămânii de examene”, mi-a zis el. „Poți să mi-l încarci, te rog?”.

În momentul în care am prins telefonul, mi-am dat seama că au trecut câteva săptămâni de când i-am verificat ultima dată căutările. Cu o fată care tocea pentru examenele de final de clasa a VIII-a, pregătindu-se pentru absolvire, cu un băiat în clasa a IV-a care învăța frenetic pentru a obține o notă bună la geografie (după ce a dat-o deja în bară la materia asta) și cu un copil de grădiniță a cărui temă de casă la matematică consta în acel gen de activitate care-ți mănâncă o oră din noapte („Pune piciorul tău pe o foaie. Trasează conturul și apoi decupează. Folosește ce ai decupat pentru a măsura fiecare cameră din casă”), am uitat pur și simplu de control.

Chiar simțeam că nu am nici un motiv de îngrijorare – căutările anterioare îmi arătau doar lucruri de genul: „Cea mai naşpa băutură din lume”, „Poante cu pârțuri” și „Nava uriașă din «Star Trek Into the Darkness»”. El e un băiat care roșește la simpla pomenire a numelui fetei de care-i place, și eram sigură că ar fi leșinat dacă fata aceea l-ar fi luat de mână. Așa că mă așteptam să găsesc în istoricul căutărilor sale o mostră din mintea unui băiat de 10 ani inocent şi uşor tocilar, cu o afinitate pentru farsele cu pârţuri.

Ce am găsit era însă cu mult mai întunecat. Când am văzut istoricul, mi s-au înmuiat picioarele. Termenii căutați mi-au spus povestea în totalitate, fraze întrerupte – majoritatea frazelor nu le pot reproduce aici pentru că sunt prea explicite…

„Totul a început de la o căutare aparent inofensivă”

Totul a început destul de inocent – aparent căutase un „mod de chiloţi pentruMinecraft”[2], probabil pentru că i s-a părut hilar ca Steve[3] să umble în chiloți. Această căutare aparent inofensivă i-a afișat, în mod evident, și alte rezultate de același gen pe care nu era pregătit să le vadă, așa că termenii căutați au ajuns într-o direcție îngrijorătoare: „oameni dezbrăcați” – „băieţi dezbrăcați” – „bărbaţi dezbrăcați” – „ce înseamnă gay[4]?”. Istoricul paginilor de Internet accesate mi-a arătat lucruri mult mai rele – căci astfel de termeni de căutare l-au aruncat, fireşte, drept în adâncurile Internetului –, incluzând un film porno care m-a traumatizat doar prin simpla citire a titlului. N-am avut puterea să-l vizionez, dar știind că băiețelul meu probabil o făcuse, m-am simțit distrusă.

Inima mi s-a frânt când m-am gândit la ce fel de lucruri au trecut prin mintea lui tânără și inocentă. Totul a început de la o căutare aparent inofensivă, iar curiozitatea l-a mânat mai departe. Din nefericire, l-a dus în locuri unde nici el n-ar fi vrut să ajungă și care l-au lăsat plin de întrebări despre propria sexualitate, doar pentru că a dat pe Internet peste niște poze cu oameni goi.

Când a venit acasă, l-am așezat pe un scaun și i-am spus, cu delicateţe, ce am găsit. Instantaneu, a izbucnit în lacrimi și a început să plângă în hohote, așa cum nu l-am mai văzut plângând de când era atât de mic încât se cățăra în poalele mele. La 1,5 metri și 35 de kilograme, a sta în poala mamei nu era o opțiune, așa că l-am strâns în brațe și l-am ținut până s-a calmat și am putut să stăm de vorbă. Ceea ce mi-a mărturisit mi-a frânt din nou inima. „Nu știu unde mi-a fost capul”, mi-a zis el printre suspine. „Îmi doresc să nu fi văzut niciodată chestiile alea. Nu mi le pot scoate din minte… Nu știu ce să fac!”.

Am stat mult de vorbă. I-am explicat că ceea ce văzuse el nu este ceva normal, că nu asta este adevărata sexualitate. I-am spus pentru prima dată, în termeni expliciţi dar cuviincioşi, ce este sexul şi care e scopul lui, și că este un lucru pe care Dumnezeu vrea să-l păstrăm pentru căsătorie, încât toţi copiii care se nasc apoi să aibă mămici şi tătici care să-i iubească şi să-i crească. L-am întrebat dacă crede cumva că este homosexual. Mi-a răspuns că nu ştie. I-am amintit de fetele pe care le plăcuse de-a lungul timpului, şi asta a părut să-l liniştească. I-am spus că e normal să aibă curiozităţi despre corpul omenesc şi despre sex, dar, dacă vreodată are vreo nelămurire, trebuie să mă întrebe ori pe mine, ori pe tatăl lui – şi nu pe Google sau pe Siri[5].

„Mi-am învățat lecția deja…”

M-a rugat insistent să nu-i povestesc tatălui despre cele întâmplate – era sigur că s-ar supăra pe el. I-am promis că n-o să-i spun. (Soţul meu a avut în trecut propriile sale lupte cu pornografia şi ştiam că el, mai mult decât oricare altul, ar înţelege şi, în același timp, ar putea să explice convingător cât de dăunătoare poate fi pornografia. După o vreme, au făcut și ei o plimbare și au vorbit îndelung. Se pare că a fost de folos).

I-am spus că nu e pedepsit, dar o să-i iau telefonul până o să-mi dau seama cum îl pot feri să nu mai vadă niciodată astfel de imagini.

Am aflat că în iOS 7 poţi bloca căutările cu conţinut sexual explicit, aşa că i-am actualizat sistemul de operare de la iOS 6 şi am activat controlul parental strict. (Are un iPhone 4S, pe care nu-l actualizase de teama unor posibile scăderi ale performanţei, dar n-a fost nici o problemă: deşi e un dispozitiv mai vechi, iOS 7 rulează foarte bine). I-am instalat și unbrowser nou („McGruff SafeGuard Browser”), care îmi trimite rapoarte zilnice despre fiecare site pe care-l vizitează, și am răs-verificat ca și laptopul lui să fie la fel de asigurat. (Surprinzător, laptopul nu s-a dovedit a fi o problemă – se pare că-i mult mai ușor să controlăm ce site-uri se accesează de pe laptop decât de pe smartphone!).

În cele din urmă, i-am spus fiului meu că, cel puțin deocamdată, îi cer să fiu ori eu, ori soțul meu lângă el atunci când se conectează la Internet, doar pentru a avea grijă de el și a ne asigura că este protejat. Spre surprinderea mea, a fost perfect de acord  – a părut chiar uşurat.

Ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să-i înmânez un exemplar din „The Boy’s Body Book” („Cartea trupului băiatului”). I-am explicat că organismul și simțurile lui sunt pe cale să se schimbe radical, și această carte l-ar ajuta să știe la ce să se aștepte. I-am spus că am putea citi împreună sau că poate citi și singur, dar eu voi fi mereu la dispoziția lui pentru a-i răspunde la orice întrebare despre sex sau despre trăirile sale, și îi voi spune mereu adevărul – așa că nu va fi nici o problemă dacă mai are orice întrebări pe tema asta.

Au trecut de-atunci mai mult de două luni și totul este bine. Și-a recăpătat treptat accesul la dispozitivele electronice, cu toate că încă îi mai cer să fie într-un loc public atunci când le folosește. Mă îndoiesc că va mai căuta imagini cu oameni dezbrăcați pentru o lungă, lungă perioadă de timp.

Asta nu înseamnă că nu-l voi mai veghea îndeaproape. Mi-am învățat lecția deja.

Abby Moore

(un pseudonim, pentru a păstra anonimatul familiei ei)

Traducere de Mihaela Bîrsan

Preluare de pe StiriPentruViata.ro